Madalin ROSIORU

Bătrânul profesor de limba şi literatura română, acum pensionar, cu ghiocei – regulamentari – la tâmple, rămase într-o bună zi cu totul siderat: intrând în liftul blocului său constată că o mână criminală şi agramată scrisese ceva ruşinos cu carioca roşie: „muie la bulangi”.
Se trezi cu gura căscată, apoi şi-o închise brusc, de-i clămpăni proteza. „Nu se poate aşa ceva. De ani de zile, de-o viaţă de om mă tot chinui să scot oameni din ei. Să-i învăţ să vorbească şi să scrie bine româneşte. Ce-i aşa de complicat? E clar că trebuia să scrie „bulangii”, cu doi de „i”. Mai clar de-atât nu se poate”, răbufni el şi, ajuns la etajul său, trânti uşa liftului şi intră în apartament. Era limpede că inscripţia incorectă nu-i dădea pace. „Un bulang, doi bulangi. Ce-i aia bulang? Nu există aşa ceva”, şi merse la DEX şi chiar la dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic şi de punctuaţie, să se convingă. „E clar că-i bulangiu, clar ca bună ziua”, bombăni el. Ani de-a rândul corectase, cu cerneală sau cariocă roşie, prostiile altora. La un moment dar începuse şi o colaborare cu un ziar local, pe post de corector. Era reputat pentru exactitudinea sa aproape maniacală. Nu se bucurase din cale-afară când i se împliniseră anii pentru pensionare. Nici prelungire de activitate nu putuse să-şi facă: n-avea pile la inspectorat, unde trecea drept capsoman, pentru că nu se lăsa corupt şi nu admitea să treacă pilele nimănui, nici la clasă, nici la examenele de bacalaureat, de unde se trezise, de la o vreme, exclus.
Citea ziarul, ca alţi pensionari, şi se revolta de fiecare dată când zărea, din prima, câte o greşeală de tipar. „Sunt total neprofesionişti, domnule! Nu mai există corectitudinea de pe vremuri, ăştia-şi iau banii degeaba”, comenta, nervos. Când greşeala era din cale-afară de flagrantă, o venă de pe frunte prindea să-i pulseze, ameninţător. Lua un pix roşu, ca sângele arterial, şi începea să corecteze, cu furia cu care alţii completează cuvinte încrucişate sau sudoku. Şi-acum, prostia asta din liftul lui. Din toate lifturile de pe lume, tocmai în al lui trebuise dobitocul acela să scrie aşa o gogomănie? O fi fost vreun fost elev? Vreun vecin? Sau vreun golan venit pe la studentele care stăteau cu chirie în blocul lui? (Ce curve! Nesătulele, ce sunete puteau să scoată! Nevasta lui, pe vremuri, tăcea chitic.) Sau – Doamne fereşte şi apără! – poate chiar existau bulangii adevăraţi în preajma sa de heterosexual sută la sută, veştejitor al onanismului, văduv neconsolat, gardian al moralei şi corectitudinii gramaticale, dar nu şi politice? Îl irita nu doar inscripţia, ci mai ales faptul că trebuia s-o vadă, afurisita!, cel puţin de două ori pe zi, dacă nu de patru sau de opt. Când mergea cu liftul, se întorcea cu spatele la inscripţie, dar o simţea acolo, batjocoritoare, rânjind la el cu litera lipsă, ca o gură ştirbă. Încerca s-o ia pe scări, avea timp, dar îşi forţa prea tare bătrâneţile. Gâfâia la fiecare palier, şi se temea să nu-l ia vecinii la ochi. Nu-l suportau deloc, îl credeau cu nasul pe sus, doar pentru că terminase o facultate şi ştia să vorbească foarte corect româneşte, desigur. Aşa că, de nevoie, tot la lift ajungea.
Lifta spurcată! Tremura de indignare de fiecare dată când trebuia să iasă din casă, ştiind că avea să se reîntâlnească, lucru peste capacitatea lui de toleranţă, cu inscripţia roşie, şchioapă, din lift.
În scurtă vreme, litera lipsă ajunsese, din simplu subiect de indignare, o adevărată obsesie pentru dânsul. Îl lua cu bâţ. Simţea cum îi distrugea viaţa care-i mai rămăsese de trăit. Îi mânca pensioara.
Pe pâine. Iar vena de pe tâmplă îi pulsa din ce în ce mai des…
Într-o bună zi, luă o hotărâre eroică. Deschise biblioteca din sufragerie, din lemn masiv, de nuc. Peste un teanc de ziare şi de lucrări corectate cu cerneală roşie trona un toc masiv, de lemn. Înăuntrul acestuia, pe o pernuţă de catifea roşie, odihneau un stilou, un pix şi o cariocă. Toate roşii. Cu un gest convins şi o lucire stranie în ochi, alese carioca roşie. Ca un răufăcător, o strecură în buzunar.
Ieşi din casă, după ce ascultă la uşă, să se asigure că nu-i nimeni pe palier. Se îndreptă spre lift. Chemă liftul. Aşteptă, alert. Acesta sosi ca de fiecare dată, neştiind ce i se pregăteşte. Profesorul pensionar intră în lift. Deşurubă capacul cariocii şi aţinti inscripţia batjocoritoare din faţa sa. Inscripţia rânjea la dânsul, cu inconştienţă.
Cu grijă, completă litera lipsă. Scrise „i”-ul, puse şi punctul pe „i”, cu vădită satisfacţie, învârtind carioca deasupra punctului ca pe un cuţit în rana unui duşman de moarte. Dar, pe când îşi contempla isprava, mulţumit că învinsese, în sfârşit, o aşa obsesie, se întâmplă ceva neprevăzut. Se deschise uşa liftului, şi profesorul fu surprins în flagrant delict, cu carioca în mână, de un sobor de ţaţe şi moşi cu bastoane din comitetul blocului. Toţi fără studii superioare, fireşte, care-i purtau pică de mult, pentru că nu prea se amesteca cu dânşii. Şi de la „Nesimţitul! Uite-l, soro, el era! Cică a fost profesor la viaţa lui! Ruşine să-i fie, că nu se poartă ca un profesor” până la „să chemăm poliţia, să-l amendeze pentru vandalism” n-a durat nici cât ai pune punctul pe „i”. „Bulangiii”, scrâşni profesorul, când se simţi încolţit, fără scăpare. Cu trei de „i”, fireşte. Şi năduf pe măsură. Iar când apăru, de niciunde, şi echipajul de poliţie, care-l invită la sediu, scăpându-l de vociferările smintite şi de îmbrâncelile vecinilor furibunzi, nu putu decât să le strige, acestora din urmă, cu un curaj nemaivăzut, pe care i-l insuflase numai spaima: „Muiştilor! Bulangiilor! Muie la bulangii!” Cu deosebită surprindere, a doua zi, după ce-şi plătise amenzile, avea să se vadă citat tocmai cu aceste cuvinte, în pagina cinci din ziarul local.

Măcar scriseseră corect.