to Blog or not to Blog

Asta e o bucata de proza pe care am inceput sa o scriu impreuna cu G.V, dar cu care am ramas pe cap, deocamdata. Sper sa o pot duce pana la final de unul singur.

Daniel Clinci & George Vasilievici
Work in progress

1.
Făt Frumos se trezi, se spălă pe ochi cu jăratec şi spuse în sinea sa, destul de tare, ca să-l audă trăgătorii cu urechea din palat: gata, eu plec.
2.
Surprinzător, exact în acelaşi timp, Marcel Proust [maʁsɛl pʁust] bea o cafea şi mâncă o madlenă, având în faţă fişa fiscală a lui Făt Frumos pe care o analiza încercând să găsească inconsecvenţe semantice. Îi stătea pe cap o meşă datorită calviţiei premature, precum şi un creditor pe nume Calvin ce nu contenea să-l bată uşor la cap cu o cheie fraceză şi cu un briceag elveţian de ciocolată.
3.
Fără să bănuiască măcar ce urma să se întâmple şi, mai ales, când, Făt Frumos îşi îndesă cu de-a sila în geamantanul de călătorii începând cu cei doi fraţi mai mari şi terminând cu trusa în care îşi ţinea periuţa de dinţi. Student de zeci de ani la fără frecvenţă, Făt Frumos colecţiona cu pasiune cursuri pe care nu avea de gând să se uite vreodată. Cu o mişcare iute, de profesionist, aruncă 10 kg de cursuri pe unul din talerele balanţei, după care luă geamantanul burduşit şi-l aşeză grijuliu pe celălalt taler. Balanţa înclină înspre cunoaştere şi astfel Făt Frumos se văzu nevoit să renunţe la 900 de g Drept Administrativ, 150 g Direcţii şi Orientări în Critica Postmodernă, 2 g poezie somaleză din sec al XVII- lea, 300 g Borland C++. Apoi rămase nemişcat pentru o vreme cu România pitorească a lui Vlahuţă într-o mână şi cu Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie a lui Eminescu, neputându-se hotărî la care din ele să renunţe.
4.
În camera sa tapetată cu plută, Marcel se lamenta, plimbându-se nervos dintr-o parte în alta a camerei, ţinându-şi capul în ambele mâini. Şi-ar fi dorit să-l bată la cap vreo gagică, nu să-şi piardă timpul cum făcuse mai toată viaţa sa, lăsându-se la cheremul lui Calvin. N-am timp de pierdut îi spuse Marcel lui Calvin, dar acesta adormise bătând în continuare cu cheia franceză şi cu briceagul de ciocolată sub pernă şi nu îl auzi.
5.
După ce îşi drămui bine bagajele, stând foarte mult pe gânduri în ceea ce priveşte alegerea Eminescu vs. Vlahuţă, Făt-Frumos decise să aleagă Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, pe motiv că era mai uşoară, cântărind doar 50 de grame, faţă de masiva Românie pitorească de 100 de grame. Egalând astfel bagajele de strictă necesitate, care începeau cu cei doi fraţi şi se terminau cu periuţa de dinţi, cu cele care întreţineau flacăra cunoaşterii, cuprinzând, printre altele, şi o ediţie princeps a Discursului despre metodele oculte de a invoca adevăruri demult uitate în negura timpurilor prin intermediul celor şaptezeci de arhangheli ai lui Jean Calvin, un evreu protestant, descendent al lui Isus din Nazareth, cel care se trăgea din casa lui David şi care a fost crucificat pentru varii motive, nu înainte de a stabili noua ordine a lumii, deşi probabil că ar fi fost indicat ca romanii să se grăbească un pic pentru a preveni crima de abuz la pacea planetară, carte pe care o primise cadou la o lansare cu cântec, undeva printr-o cârciumă, unde se desfăşurau periodic astfel de evenimente care nu aveau nici un fel de public, Făt Frumos încă mai privea cu jind către poezia somaleză din secolul al XVII-lea, care, la nevoie, ar fi încăput şi într-un buzunar sau chiar agăţată la gât lângă cruciuliţa pe care Sf. Petru era crucificat cu capul în jos. Călcându-şi pe inimă, o aruncă pe fereastră, nimerind fix într-una din urechile care îi ascultau toate gândurile, provocându-i acesteia un dezechilibru temporar, dat fiind că celulele însărcinate cu simţul echilibrului se află în urechea medie. Problema cu care se confrunta urechea putea fi, totuşi, mai gravă: gândiţi-vă că putea să o fericească cu un exemplar din Critica raţiunii de a ţi-o face cu mâna ta, scrisă prin secolul al IV-lea înainte de naşterea lui Christos, de un anume sfânt al literaturii apocrife, Onan din Zimbabwe, şi care atârna nici mai mult, dar nici mai puţin de 50 de kilograme fiind scrijelită pe plăci de abanos.

6.
În acest timp, Marcel, care se confrunta cu anumite probleme de ordin sentimental, dar şi social, fiind părăsit şi de cel care-i măsura timpul în permanenţă, bătându-i cu briceagul elveţian în cap periodic. După cum ştim, Calvin adormise, iar Jan Hus nu venise încă să-l substituie. Marcel se gândi cu tristeţe că era cu totul singur, începând o variaţiune pe teme binecunoscute: ubi sunt şi fortuna labilis. Dacă vom pătrunde în capul său, printr-una dintre urechi, pentru a consemna ce-i trecea prin cap în acel moment, vom descoperi că Marcel nu era deloc original şi nici măcar interesant. Să purcedem, aşadar:
„Ah, mi-am terminat toate pişcoturile, am băut cafea, să-mi fac oare un ceai? Dar unde l-am pus, tot timpul pierd cutia de ceai, cred că idiotul de Calvin mi-o ascunde pe undeva, dar s-ar putea totuşi ca Hus să fie de vină, de fapt, nu prea fac nici o diferenţă între ăştia doi; mi-e poftă de-o madlenă, oare mi-au mai rămas? Ah, toate s-au dus, de acum, altă vizită pentru aprovizionare la piaţă, ce bine ar fi fost dacă aş fi putut să-mi găsesc toate astea într-un singur loc, ca un fel de mega-piaţă, super-piaţă, un fel de piaţă enormă, să trebuiască să mă tot plimb de colo-colo pentru o amărâtă de madlenă, o hiper-piaţă, da, asta e, o hiper-piaţă, asta mi-ar trebui mie; ce-o fi oare în punga aia aruncată sub scaun? Uau, încă o madlenă, mmmm, e cam veche, dar merge; într-o zi tot o să-i mănânc eu briceagul elveţian al lui Calvin, să văd atunci ce-o să se facă doar cu cheia franceză, p-aia o mai împrumut de la el uneori ca să desfac piuliţa de la aragaz, oare ce faţă ar face dacă nu i-aş mai da-o înapoi? Dar nu pot să-i fac una ca asta, ce simpatic doarme, nemernicul; în schimb, Hus este un nesuferit, nu-l suport, niciodată nu mi-ar împrumuta nimic, scârţarul, când îmi e pişcotul mai delicios, atunci vine să mă irite cu o ditamai şurubelniţa pe care mi-o vâră între fese...”
Acestea erau gândurile foarte plicticoase ale lui Marcel. Mişcându-se complet la întâmplare prin camera sa tapetată cu plută, Marcel, fără a mai gândi ceea ce face, se puse pe plâns. Şi plânse zi de vară, până-n seară, când realiză că avea bagajele făcute din ziua precedentă, îngrămădite lângă uşă, aşteptând plecarea. Se ridică din pat, îşi aranjă rucsacul în spate şi îşi puse pălăria, dar numai după ce îşi curăţă pantofii şi le dădu un luciu de invidiat. El însuşi era mândru de pantofii lui, aproape că uitase plânsetul tras înainte. Deodată, din gândurile sale plicticoase se născu unul chiar interesant: Calvin se trezise. Ştia asta pentru că simţise cum cheia franceză îl bătea la cap. Îşi aminti brusc de fişa fiscală a lui Făt Frumos, în care, spre dezamăgirea sa, nu găsise absolut nimic. Şi exact în momentul acela primi o cheie franceză în scăfârlie, alături de o întrebare din partea lui Calvin: de ce plângi, Marci? Marcel se uită lung împrejurul lui, iar în capul său bătu pentru a treia oară cheia franceză.