Majoritatea cronicilor care au disecat romanul lui Bogdan Suceavă (apărut în noiembrie 2008) par a-şi fi propus să dea un răspuns la două „probleme": pe de o parte, dacă Vincent Nemuritorul este SF, pe de altă parte, în ce măsură este S.F.

Noua carte a lui Adrian Majuru, Bucureşti. Diurn şi nocturn, (Editura Curtea Veche, 2009) care recomandă deopotrivă un antropolog /sociolog/ istoric al mentalităţilor are în centrul preocupărilor geografia culturală a unui oraş devenit matrice identitară, Bucureştiul, un Alef particular.

Sau aproape nimic din ceea ce ne aşteptam să fie. Dar strategia de marketing, plus notorietatea unui nume fac minuni, creează orizonturi de aşteptare, dinamitate apoi, din păcate.

Astfel se întâmplă cu volumul de confesiuni, Prin perdea (de fapt, false confesiuni, după cum se va vedea pentru că la final nu putem spun mai nimic despre persoana reală) al doamnei psiholog Aurora Liiceanu care se plasează în topul vânzărilor la editura Polirom.

Pe copertă, poetul cu un iepuroi în braţe. În jur, acareturi lipoveneşti şi un ISBN tăiat la mijloc. Cadru rural şi nepăsare faţă de înregistrarea oficială la Biblioteca Naţională.

Petea la prânz (colecţia ISBN, o producţie un cristian, 2008), a lui T.S. Khasis, vorbeşte despre retragere din „structuri". Fireşte, ca orice act postmodern, o retragere mimată, conform unui gest livresc anterior: robinsonada.