Familiară, uneori chiar banală sau banalizată, alteori traumatică sau intens anihilantă, experienţa doliului în viaţa oricărui om rămâne o încercare, traversată în profundă solitudine, într-un intim invizibil şi o stranietate tulburător de neliniştitoare, o trecere dinspre şi înspre obscur, negrul solar sau al inimii, al minţii şi al corpului, al literei sau al acuarelei, al pictogramei sau al cărnii.
Este, să zicem, 2015. Imaginaţi-vă ultimul supravieţuitor al tranziţiei postdecembriste trăgându-şi fiul bolnav după el, ambii zdrenţuiţi şi lihniţi de foame, sub cerul plumburiu al „autostrăzii soarelui", împingând printre craterele din asfalt un cărucior metalic luat dintr-un hypermarket carbonizat. Tatăl îşi duce fiul spre Sud, prin Sud-Est, sub terorizanta ameninţare a grupurilor de canibali care jefuiesc, tâlhăresc, ciopârţesc...
Haruki Murakami este, într-adevăr, un scriitor cu muşchi, aleargă de mai bine de douăzeci de ani, participă la maratoane şi în acelaşi timp este un romancier foarte cunoscut, cel mai bine vândut produs japonez.
Nu de mult, l-am auzit pe Salman Rushdie spunând în interviul acordat postului TVR Cultural că senzualitatea, vrăjitoria şi tenebrosul sunt principalele ingrediente ale literaturii de succes de astăzi, fapt cum nu se poate mai adevărat.
De la cartea ei de debut (Elefantul din patul meu, Ed. Vinea, 2007), despre care am şi scris (Tomis, noiembrie, 2007), Ofelia Prodan a evoluat rapid spre un fel de expertiză în investigarea poetică a „noilor ecuaţii" ale nebuniei individuale şi sociale.
