Numărul din 2 aprilie al revistei Cultura s-a dovedit a fi deosebit de interesant, deşi publicaţia în sine nu excelează niciodată şi reuşeşte, de obicei, să ne plictisească. Iată că în această ediţie Cultura ne prezintă un editorial semnat de Alfred Bulai, care ne întreabă dacă „nu ar fi mai simplu să declarăm război Americii". Situaţia pare oportună: un război cu America purtat prin codrii şi munţii patriei strămoşeşti, pe deasupra lor sau pe sub ei, în care vom angaja tactici şi strategii moderne de tipul otrăvirii fântânilor şi al arderii căpiţelor cu fân, ar relansa, desigur, economiile ambelor ţărişoare şi ar readuce laptele şi mierea curgânde mai deunăzi. Dar ce ne facem dacă învingem şi ne trezim cu nişte Stătuleţe Unite crizate din plin pe cap? Probabil că ne vom dori să emigrăm pe undeva...

Trecând la chestiuni mai plauzibile, Ion Aurel Pop deplânge, în serialul „Acţiuni şi valori de vârf", problemele din domeniul cercetării şi absenţa experţilor din cadrul anumitor instituţii, ale căror poziţii sunt ocupate de tot felul de veleitari. Însă, dacă domeniul cercetării suferă, ar trebui să ne întrebăm cine se mai dedică cu totul unei cauze culturale, fără a urmări diferite interese pecuniare. Opinia mea este că, dacă un specialist doreşte să facă performanţă în cercetarea umanistică, singurul loc în care aceasta se poate desfăşura este biblioteca, iar, deocamdată, accesul la ele nu ne este îngrădit. Cercetarea se poate desfăşura foarte bine şi în afara instituţiilor, însă pentru aceasta avem nevoie de oameni competenţi, deşi aceştia într-adevăr ne lipsesc. Nu mai este cazul să plângem din cauza situaţiei deficitare a culturii, din cauza crizei sau din cauza altor găselniţe. Tot ceea ce ne va rămâne vreodată este cultura, pe care o creăm fără a beneficia de nimic material.

Aş dori să remarc traducerea unui text ce aparţine lui Claude Karnoouh, intitulat „Cum se fabrică omul providenţial" şi care analizează pas cu pas generarea imaginii actualului preşedinte american. Exemplu bun de studiu francez al fenomenelor sociale contemporane, articolul remarcă mistificarea personalităţii preşedintelui, acest mântuitor al neamului american, precum şi interesele politice, economice şi financiare care au dus la succesul candidatului Obama. Studiul sociologic este punctat de influenţe din literatura de specialitate din Franţa ultimei jumătăţi de secol: Bourdieu, Baudrillard şi Guy Debord sunt cele mai vizibile nume care au contribuit la conturarea acestei perspective juste (deşi nu foarte oneste şi căreia nu îi lipseşte duritatea criticii de stânga franceze).

Al. Cistelecan denunţă, în cronica „Teze şi ipoteze", planul poetului optzecist Alexandru Muşina de a reabilita poezia, considerându-l „himeric", deşi „rezonabil
7. Problema poeziei şi a absenţei unui public este ridicată din nou, iar Muşina propune cursuri de creative writing, crearea de instituţii, lecturi publice, site-uri de poezie pentru a corecta o chestiune care pare deja revolută şi decisivă. Propunerea şi răspunsul lui Cistelecan include o susţinere mai mare din partea media a tuturor manifestărilor care au în centrul lor poezia, însă criticul sfârşeşte prin a înţelege faptul că planul lui Muşina nu poate fi practicat niciodată, în ciuda „rezonabilităţii" sale.

Merită remarcată prima pagină a Observatorului cultural din 16-29 aprilie, în care redacţia ne oferă o imagine cel puţin grotescă: un titlu care pune o întrebare legată de Republica Moldova şi o fotografie a manifestanţilor basarabeni, împreună cu urarea tradiţională din preajma Paştelui. Nu ştim dacă Republica Moldova va scăpa sau nu de comunişti, însă, cu siguranţă, fraţii noştri de peste Prut vor arbora măcar un rictus la vederea primei pagini a săptămânalului bucureştean.