În calitate de supraveghetor al spaţiului periodicelor culturale, am dat de multe pisici, aruncate de colo-colo prin curţile unora sau ale altora, pe care le-am cules cu grijă şi vi le-am servit în paginile acestei rubrici, spre a fi mumificate regulamentar de arhivele bibliotecilor.

Astăzi, este rândul pisicii lui Cărtărescu să-şi ia zborul către eternele plaiuri ale vânătorii de şoareci de bibliotecă (specie pe cale de dispariţie din cauza restrângerii habitatului pe care nimeni nu se îndură să-l protejeze).

Situaţia se prezintă în felul următor: dl. Cărtărescu primeşte onoarea de a fi autorul „romanului deceniului" într-un top dubios al publicaţiei Adevărul literar şi artistic. Cu această ocazie, oferă un interviu (marţi, 23 martie) în care se arată inert la decizia unui grup de critici cu ştaif de a-i plasa Orbitorul în pole-position, considerând că astfel de topuri sunt nişte chestiuni care nu merită luate în seamă, fiind o pură întâmplare rezultatul acesta. Dl. Cărtărescu este convins că ar fi ieşit primul şi în topul celor mai proaste cărţi ale deceniului, doar gusturile sunt variabile, nu degeaba e el autorul Postmodernismului românesc, unde vorbea despre pisica lui Heisenberg! Pe aceeaşi pagină, însă, pisica este apucată de urechi şi aruncată peste gard, la vecini: criticii nu sunt de luat în seamă, Iovănel este „o glumă proastă", Daniel Cristea Enache este un „carierist", iar Paul Cernat, un „contorsionist". Deci, să ne-nţelegem, pisica are feţe multiple, gusturi diverse şi nimeni nu-i mai bun decât altul, ba poate mai prost; cu toate acestea, cei care au pus osul la ridicarea în slăvi a romanului cărtărescian sunt glumele proaste, carieriştii şi contorsioniştii criticii noastre. O fi ştiind dl. Cărtărescu ceva.

Cert este, însă, că idealurile feline heisenbergiene cărtăresciene sunt deturnate de acelaşi personaj, într-o contradicţie grozavă: Mircea Cărtărescu, promotorul pluralismului postmodern, se plânge că-i topul prea eterogen, nu dau impresia unei lumi literare coerente, mai ceva ca-n Borges! Unde mai pui că, dacă gluma proastă s-a abţinut de la comentarii, carieristul şi contorsionistul i-au replicat lui Cărtărescu în paginile aceleiaşi publicaţii. Curat postmodern!

Daniel Cristea Enache scrie un comentariu despre întreaga situaţie în Observatorul cultural din 22-28 aprilie şi nu uită să menţioneze că optzecistul Cărtărescu le reproşa unor colegi de generaţie tocmai faptul că erau însetaţi de certitudini, cu pisica lui Heisenberg în braţe, şi le sugera să se apuce de fabricat istorii multiple, în loc de realităţi obiective, pentru preamărirea pluralismului. Canonul nu mai era decât o făcătură care priva de libertate şi trebuia lichidat cât mai repede în favoarea expresiei critice. Cărtărescu a uitat despre ce vorbea în lucrarea sa de doctorat şi ne serveşte acum tirania scriitorului care se simte ameninţat, ca o pisică încolţită. D.C.E. îşi finalizează intervenţia cu evocarea imaginii pisicii de Cheshire,
care-şi lăsa rânjetul în urmă când dispare, cum şi Cărtărescu îşi lasă în urmă grimasele lamentabile.

Pentru că trăim în lumea în care fizicienii ajung filosofi şi scriitorii care predau la şcoala elementară ajung doctori în postmodernism cu apucături de fizician, îi transmitem dlui Cărtărescu, în cel mai relativist mod cu putinţă, că orice istorie s-ar apuca el să scrie cu oricâtă expresie critică... pisica lui Heisenberg nu era a lui Heisenberg. Domnule doctor Cărtărescu, era a lui Schrödinger, dom‘le!