Motto:

„Discursul jurnalistic este, poate, o oglindă deformată a opiniei publice [...] dar este singura oglindă pe care o avem pentru a studia mentalul colectiv, reprezentările anonime în plasa cărora suntem prinşi, valorile, atitudinile şi comportamentele colectivităţii din care facem parte şi cărora le suntem mai mult sau mai puţin prizonieri."¹

Pentru a-şi transmite mesajul, în nume colectiv, cetăţenii depun flori la mormintele eroilor necunoscuţi ori la Kilometrul zero..., aprind lumânări de Paşti, vopsesc ouă roşii, împletesc cununi de salcie ori de sânziene... recurg, aşadar, la simboluri. Îşi exprimă nemulţumirea în forme care, de la incendierea unor instituţii până la organizarea de marşuri şi proteste, sunt manifestarea simbolică a împotrivirii faţă de ordinea statală.

Prin toate aceste forme de manifestare, paşnice sau violente, cetăţeanul/ omul de rând reclamă dreptul la opinie, concept care se bucură nu numai de un interes major manifestat în câmpului cercetărilor ce vizează comunicarea de masă, ci de o largă preocupare venită din cadrul mai extins al planului social.

Deşi opinia, şi mai cu seamă „opinia publică", nu a fost menţionată în sensul modern al accepţiunii până în secolul al XVIII-lea, multe lucrări anterioare au cuprins referiri la elemente specifice opiniei publice. Încă din Antichitate, Protagoras va afirma că despre orice în această lume sunt posibile cel puţin două opinii (doxa)1; în cazuri de dialog şi dispută², obligaţia fiecăruia dintre cei doi parteneri este aceea de a face mai tare argumentul mai slab; în subtextul oricărei opinii stă un factor de oportunitate (utilitate), un factor de interes³. În celebra sa Teorie a ideilor  fundamentată pe Mitul Peşterii Platon va face distincţia dintre existenţa sensibilă şi cea inteligibilă. În viziunea filosofului planul existenţei sensibile este acela al realităţii aparente, accesibilă cunoaşterii „profane" prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează opiniile (doxa) în timp ce planul existenţei inteligibile (lumea din afara Peşterii) este accesibil doar cunoaşterii de tip raţional, permite accesul la Idei care desemnează o existenţă universală şi imuabilă. Platon critica puterea populară, punând la îndoială competenţa maselor de a dezbate probleme filosofice şi „treburile cetăţii", acordând filosofiei dreptul de a hotărî în privinţa relaţiilor şi legăturilor umane. Aristotel era de părere că sentimentele colective ale mulţimii pot contribui la crearea unor reguli general valabile şi în comun acceptate, a unui bun simţ în privinţa problemelor din sfera politicii. Deşi în operele filosofice clasice au apărut referiri la o fenomenologie evident asemănătoare cu opinia publică, în filosofia politică ateniană nu apărea distincţia între stat şi societatea în ansamblul ei şi între autorităţi publice specializate şi public, în general.

În Evul Mediu, dictonul „Vox populi, vox Dei" elogia opinia publică. Niccolo Machiavelli, cel care s-a referit primul la opinia publică în sensul apropiat de accepţiunea modernă a termenului, considera că aceasta joacă un rol important în susţinerea sau distrugerea puterii⁴.

O primă semnificaţie a termenului „opinie" o echivalează cu manierele, morala şi obiceiurile. Opinia reprezintă reputaţia, stima şi părerea generală a celorlalţi asupra individului, ca o formă de constrângere asupra comportamentului uman⁵. În tratatul său Eseu asupra intelectului omenesc (1690), John Locke elaborează o terminologie pe trei niveluri: când se face referire la legea divină trebuie să se vorbească despre datorie şi păcat, în cazul legilor civile se vorbeşte despre legal şi ilegal, iar în cazul legii opiniei şi a renumelui, despre virtute şi viciu. Locke spune că trebuie să se facă distincţie între aceste trei tipuri de legi. Mai întâi, legea divină, apoi legea civilă şi, în al treilea rând, legea virtuţii şi a viciului, numită şi legea opiniei sau a reputaţiei. John Locke insistă asupra unor concepte ca „reputaţie", care înfăţişează omul în totala sa dependenţă faţă de mediu, de cei mulţi, de ceilalţi, spunând că oamenii întâmpină cu suspiciune opiniile noi doar pentru că sunt noi, doar pentru că nu reprezintă încă o modă, nevrând să accepte că ele pot exprima un adevăr⁶.

Etimologia cuvântului opinie derivă din latinescul „opinari", care înseamnă a gândi, a crede, a formula o părere - echivalent al cuvântului doxa din limba greacă - şi este expresia unei convingeri subiective într-o anumită problemă, faţă de o anumită situaţie. Dicţionarul latin-român specifică faptul că „opinio, onis, înseamnă părere, credinţă, gând, presupunere". Asociat, cuvântul publicus, derivat de la populus, semnifică popor⁷. Plecând de la etimologie, înţelegem prin opinie publică părerea poporului, gândirea lui.

Termenul „public" poate fi creditat, la rândul său, ca având mai multe semnificaţii, însă cele mai importante sunt două: accesul comun, la un loc, spaţiu, deschis marelui public, valabil pentru toată lumea, aşa cum este o piaţă publică; aceea în care se face referire la probleme de interes general, la chestiuni oficiale şi de stat. De data aceasta nu mai este vorba de accesul comun, ci de interesul şi binele tuturor. După cum se poate constata, atât termenul de „opinie", cât şi de „public" au fost întrebuinţate separat cu mult înaintea perioadei iluministe, cu semnificaţii care s-au păstrat până în contemporaneitate, ajutând la înţelegerea conceptului. În mod remarcabil, „opinie" a fost utilizat în ambele sensuri, raţional-cognitiv şi nonraţional-social, anticipând o dualitate a semnificaţiilor care s-a transmis şi conceptului de „opinie publică".

Este aproape unanim acceptată ideea conform căreia Jean-Jacques Rousseau ar fi folosit pentru prima dată termenul „l'opinion publique"⁸, pentru a se referi mai degrabă la un fenomen politic decât la unul social. În lucrarea Du contrat social, gânditorul francez pornea de la ideea că într-o societate democratică „fiecare dintre noi pune în comun persoana şi toată puterea lui sub conducerea supremă a voinţei generale; şi primim in corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului"⁹. David Hume argumentează în Tratat despre natura umană că odată cu momentul întemeierii statelor, indivizii şi-au cedat capacitatea de a folosi forţa, nu însă şi aceea de a aproba şi dezaproba. Pentru că oamenii au o tendinţă naturală de a ţine seama de opinii, de a se orienta după opiniile mediului, opinia este un factor important pentru buna funcţionare a statului deoarece forţa decisivă a opiniilor similare ale persoanelor private creează un consens, iar acesta formează baza reală a guvernării. Principiul emis de Hume porneşte de la afirmaţia că: „Guvernarea se întemeiază numai pe opinie. Orice autoritate se bazează pe «opinie»"¹⁰.Ulterior, modelul preconizat de iluminism a cunoscut numeroase detractări, având în vedere faptul că opinia publică este prezentată ca fiind raţională, critică, egalitară.

Filosofii utilitarişti¹¹ (Jeremy Bentham, James Mill, John Stuart Mill) au apreciat că opinia publică ia naştere în procesul de maximalizare a intereselor individuale, pe baza aplicării regulii majorităţii şi, odată cu acest moment, publicul începe să devină echivalent cu electoratul. Se considera că opinia publică reprezintă interesele agregate ale oamenilor care fac parte dintr-o comunitate, statul având rol de arbitru, de a menţine echilibrul între indivizii şi grupurile preocupate de a-şi maximiza interesele, fără a exclude necesitatea dezbaterii, a libertăţii presei, dar implicarea publicului în dezbaterea problemelor politice nu era considerată cea mai fericită sau practică modalitate pentru a se ajunge la binele comun; dimpotrivă, se credea că alegerea operată de majoritate armonizează mai bine interesele individuale.

Modul în care ia naştere opinia publică dintr-o masă de interese individuale va rămâne una dintre dilemele filosofiei politice liberale. În încercarea de a rezolva această ambiguitate, mulţi autori au portretizat opinia publică drept un tribunal anonim şi impersonal, o forţă care transcede individului, reflectă un bine comun şi nu este un simplu compromis între multiplele interese personale, fiind o realitate supraindividuală, apreciind că adevăratul public este individul, iar opinia publică doar suma opiniilor individuale. În viziunea lui Habermas, atributul consensual care defineşte opinia publică de la lansarea termenului în secolul al XVIII-lea, nu presupune un acord de tip opinie unică, ci implică un acord în diversitate, un consens al unui grup de emitenţi particulari¹².

Termenul de opinie publică (public opinion) a fost preluat la noi din limba engleză¹³, cu menţiunea că, în timp ce opinia reprezintă evaluarea verbală pro sau contra, cu o anumită intensitate, a unei probleme, situaţii sau persoane, opinia publică este ansamblul opiniilor individuale emergente în discuţiile publice, referitoare la problemele sociale actuale¹⁴. Potrivit Dicţionarului de sociologie opinia reprezintă un „enunţ care dă expresie opţiunii cognitive şi afective a unei persoane, grup social sau colectivitate pentru un anumit punct de vedere cu privire la un fapt sau eveniment, o relaţie sau interacţiune socială etc." Opinia este considerată uneori ca simplă manifestare (verbalizare) a unei atitudini latente. De aceea, poate fi utilizată pentru diagnosticarea unei predispoziţii atitudinale. În funcţie de aria mai extinsă sau mai restrânsă de referinţă, opinia poate fi generală sau specifică. Cu cât domeniul de referinţă este mai cuprinzător, cu atât opinia unei persoane este mai generală şi mai convergentă cu alte opinii. Divergenţa opiniilor tinde să se accentueze atunci când aria de referinţă este mai restrânsă, cunoştinţele disponibile sunt insuficiente cantitativ sau calitativ, iar interesele personale sunt diverse. (...) Diversitatea opiniilor dintr-o comunitate depinde de experienţele de viaţă, specificul obiectului de referinţă, distribuţia intereselor individuale şi colective, dar şi de gradul de libertate a exprimării lor, acesta fiind influenţat de modul de distribuire a puterii şi de realizare a controlului social¹⁵.

În ciuda deselor menţionări şi referiri la adresa sa, conceptul de opinie publică rămâne încă foarte controversat. Deşi folosit adesea şi în aparenţă foarte accesibil, când trebuie definit ne dăm seama de polivalenţa şi de ambiguitatea lui, care se datorează şi vechimii termenului, care are conotaţii şi trăsături care îi îngreunează explicarea conţinutului. Ca o expresie a incapacităţii teoreticienilor de a închide conceptul într-o formulă, W. Phillips Davison îşi începea articolul din International Encyclopedia of the Social Sciences (1968) cu fraza: „Nu există o definiţie general acceptată a «opiniei publice»"¹⁶.

Exprimarea opiniei publice poate fi verbală (scrisă şi/sau orală), iconică (afişe, manifeste etc.) şi nonverbală (gesturi specifice, demonstraţii etc.)"¹⁷. Cetăţeanul devine un emiţător, vorbind în nume propriu sau în numele colectivităţii din care are conştiinţa că face parte, în mai multe situaţii¹⁸: atunci când se adresează direct (prin audienţă sau corespondenţă) autorităţilor sau presei într-o problemă care priveşte o comunitate (bloc, stradă, categorie socială), emiţătorul reprezentându-se pe sine şi, implicit, reprezentând un grup, o opinie generală; atunci când este chestionat în cadrul unei anchete sau a unui sondaj de opinie; în calitate de alegător la urna de vot; în calitate de manifestant într-o acţiune de sprijin sau de protest. În acest caz, comunicarea unei opinii (pro sau contra) se realizează prin participare şi, implicit, prin situare (într-un spaţiu public). În toate aceste situaţii, emiţătorul colectiv  masa cetăţenilor  se adresează unui receptor individual (preşedintelui) sau colectiv (guvernului). Marile demonstraţii reprezintă, ca şi grevele, o expresie a unei opinii, non-verbală, de participare, sau/ şi verbală, prin scandarea colectivă a unor lozinci.

O formă de comunicare, convenţională, cu emiţător colectiv  receptor individual/ colectiv este reprezentată de aplauzele publicului în finalul unui spectacol sau meci. Receptorul este un solist, o vedetă sau o formaţie, un ansamblu, o echipă, iar mesajul este de apreciere şi comportă gradaţii.

Şi, pentru că tot suntem la debutul unei noi campanii electorale, cel mai frecvent instrument de investigare a opiniei publice este sondajul de opinie, care s-a configurat ca modalitate eficientă de cunoaştere a „complexului preferinţelor exprimate de un număr semnificativ de persoane, referitoare la o problemă de importanţă generală"¹⁹.

1 Irina Stănciugelu, „Profiluri identitare ale femeilor. Eseu despre cum nu există femeile în presa românească". În Ana Bulai, Irina Stănciugelu, Gen şi reprezentare socială, Editura Politeia, S.N.S.P.A., Bucureşti, 2004, p. 233.

2 În viziunea lui Protagoras, doxa (privită ca părere, perspectivă) nu poate sta sub „cuvertura" axiologică a lui Adevărat sau Fals.

3 Protagoras consideră că disputa nu are sfârşit.

4 Tudor Cătineanu, Perspectiva retorică asupra culturii, note de curs.

5 Septimiu Chelcea, Sociologia opiniei publice, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy", Bucureşti, 2000, p. 9.

6 Apud Walter Lippmann, Public Opinion, http://xroads.virginia.edu/~Hyper2/CDFinal/Lippman/contents.html, accesat în 25 ianuarie 2009.

7 Elisabeth Noelle-Neumann,  Spirala Tăcerii. Opinia publică  învelişul nostru social, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, pp. 91-93.

8 George Guţu, Dicţionar latin - român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 215.

9 Michel Raffel îl consideră pe moralistul francez Michel de Montaigne creatorul conceptului în Eseuri, în care utilizează termenul l'opinion publique pentru a arăta cum pot fi schimbate obiceiurile şi tradiţia. Apud Septimiu Chelcea, op. cit., p. 9.

10 Apud Septimiu Chelcea, p. 10.

11  Elisabeth Noelle-Neumann, op. cit., p. 95.

12 Benjamin Constant (1767-1830) insistă asupra Constituţiei ca lege fundamentală a democraţiei liberale, asupra separării puterilor în stat şi parlamentarismului sub deviza „nici o libertate fără Constituţie şi nici o Constituţie fără libertate",  contrapunând puterii etatice opinia publică văzută prin ceea ce astăzi înţelegem prin societatea civilă. Apud Claudiu Dobre, http://agonia.ro/index.php/essay/84229/, accesat în 21 ianuarie 2009.

13 Jurgen Habermas leagă opinia publică de ascensiunea burgheziei în Europa şi de potenţarea sferei publice.

14 Idem, p. 9.

15 Idem, p. 19.

16 http://www.dictsociologie.netfirms.com/O/Termeni/opinie.htm accesat în 17 ianuarie 2009.

17 Apud Ion Alecsandru, http://ionalecsandru.blogspot.com/2007/12/opinia-public.html.

18 http://www.dictsociologie.netfirms.com/O/Termeni/opinie_publica.htm, accesat în 17 ianuarie 2009.

19 Sultana Craia, op.cit., p. 147.

20 B. Hennessy, Apud Petru Iluţ, op. cit., p. 83.