Nr. 315 din Dilema veche ne prezintă nişte intervenţii pe marginea problemei ecologismului, pornind de la articolul unui anume domn profesor de Filosofie la o şcoală americană, Stephen Asma.

Sub titlul „Păcatul verde", acesta apropie ecologismul de o religie, interpretând nişte afirmaţii mai vechi de un secol, făcute de Nietzsche. În cuvinte puţine, domnul în cauză susţine că civilizaţia occidentală ar avea nevoie în permanenţă de anumite credinţe religioase care să acopere nihilismul dat de „remuşcarea" iudaică sau de „păcatul" creştin. Aşadar, ecologismul ar fi o formă de autoflagelare a umanităţii prin intermediul unui dumnezeu verde care încearcă să limiteze sau, în cazul ideal, să eradicheze emisiile de gaze de seră în atmosfera planetei. Ecologismul ca religie înseamnă că oamenii (adică, populaţia albă din Statele Unite!!) se supun unor constrângeri în mod voluntar, care au rolul de a le provoca neplăcere, deci, ei se autopedepsesc pentru „păcatul" creştin (sau „resentimentul" evreiesc, după caz). Foarte bine.

Problema este că asocierea acestei teorii a flăcării verzi care-i atrage pe oameni în mrejele sale mistice cu filosofia lui Nietzsche este absolut nefondată. Într-adevăr, teoreticianul german vorbea despre o cultură a „păcatului" şi a nihilismului, însă de aici şi până la a conecta religia cu ecologia este cale lungă. Principalul argument împotriva domnului profesor de filosofie este că, dacă creştinismul ar fi impus nihilismul drept regulă morală, ecologismul nu este altceva decât o situare în discursul dominant al epocii sau, mai bine zis, într-unul dintre acestea. În fond, niciun american cu capul pe umeri n-ar renunţa la consumul de energie, renunţând pe această cale şi la bunăstarea pe care (vorbim aici despre albii americani, aşa cum face şi Asma, ok?) naţiunea lui Obama a câştigat-o în decursul timpului. Ecologismul nu este o religie, este doar un produs bun de dat la televizor şi de făcut conferinţe cu participare internaţională despre el, în timpul cărora se consumă efectiv mai multă energie decât i-ar trebui unui om timp de-o viaţă. A, da, şi mai merge şi-n campanii electorale, la americani, unde mijloacele de prostire sunt mai finuţe şi dantura candidaţilor mai albă. Şi, peste toate, parcă nişte fonduri pentru oprirea încălzirii globale donate vreunei asociaţii patronate de vreun prieten n-au cum să facă decât bine imaginii, nu?

Dilema veche publică, după cum vă spuneam, şi alte intervenţii, unele mai interesante decât celelalte: pâlpâirea flăcării violet a atras atenţia câtorva autori dornici să despice firul în câte bucăţi li se permite de spaţiul pus la dispoziţie de revistă. Putem citi, deci, despre bio-energo-fizio-ezotero-terapii, condimentate cu omuleţi verzi (sau violeţi, dacă vă place!) de prin alte galaxii şi relaţia lor specială cu religia catolică sau culte autointitulate new~ după care ataşaţi d-voastră ce preferaţi. Oare Bacovia, când a scris „Amurg violet", la ce s-o fi gândit?

Nr. 316 din Dilema veche conţine un grupaj despre actualitatea (sau nu) a marxismului. Cel cu care autorul rândurilor de faţă a rezonat cel mai acut a fost cel al lui Dan Ungureanu, care deconspiră, în fond, discursul dominant anticomunist şi, deci, antimarxist. Dl. Ungureanu vorbeşte în paralel despre socialismul real şi capitalismul de după 89: exodul forţei de muncă din ţară, din cauza şomajului, sărăcirea masivă a populaţiei, iar odată cu aceasta, creşterea numărului celor care suferă de unele boli „ale sărăciei"; creşterea exponenţială a numărului studenţilor şi scăderea şi mai drastică a numărului de cărţi cumpărate de aceştia; preţuri la servicii şi bunuri de consum egale sau mai mari decât peste Ocean (Statele Unite, Canada), lichidarea fabricilor şi a agriculturii. Toate acestea nu s-au petrecut în anii 50, ci în anii 90 şi 2000. Pe de altă parte, dl. Ungureanu observă că au dispărut activiştii cu „acte în regulă", au dispărut exagerările producţiei agricole (de fapt, corect ar fi să spunem că a dispărut producţia agricolă cu totul), a dispărut ateismul metodic. În locul lor avem: experţi de imagine şi relaţii publice, fonduri de investiţii care dispar subit şi tranzacţionarea sentimentului religios. În fond, toate-s vechi...: Stalin îi lasă pe ucraineni să moară de foame şi este o crimă împotriva umanităţii, Churchill face acelaşi lucru în Bengal şi este o mişcare strategică; Ceauşescu interzice avortul şi este un nemernic, legile similare din Occident sunt bune, pentru că Occidentul este democratic; crimele Statelor Unite înseamnă victime colaterale, ale altora sunt etichetate drept terorism. Alte comentarii sunt inutile.

Tot în Dilema veche aflăm de la dl. Florin Dumitrescu cum a devenit Dragobetele sărbătoare regulamentară, prin idila dintre marketing şi consumatori. Reacţionarismul celor care refuză „americanismul" din data de 14 februarie a născut alternativa, la fel de „consumistă", a Dragobetelui românesc (de fapt, o festivitate care are un areal foarte restrâns şi despre care nu toţi românii au auzit). Dacă nu există încă o mascotă în forma unui ţăran tânăr cu aripioare roz, înseamnă doar că mecanismul se află în perfecţionare, iar dl. Dumitrescu ne asigură că este work in progress...