În numărul din 14-20 ianuarie al Observatorului cultural, dl. Alexandru Matei scrie un eseu despre „Cartea în criză", remarcabil prin modul frontal, fără menajamente, în care analizează situaţia cărţii, astăzi. Dl. Matei se bucură de criza cărţii din motive pe care ni le dezvăluie e parcurs. Printre altele, criza cărţii din jurul anului 89 a însemnat că se vindeau cărţi la kilogram, prin depozite, şi se citeau. Apoi, cartea a devenit obiect, adică s-a integrat în sistemul economiei de piaţă, fiind produsă, promovată, distribuită, expusă şi, eventual, cumpărată.

Autorul sesizează faptul că dispariţia unui cult al cărţii, datând din perioada în care aceasta era rară, interzisă şi citită, a permis dezvoltarea cărţii în detrimentul textului. Se pare că, astăzi, cărţile se cumpără pentru că sunt prezentate atrăgător, sunt la modă, se află pe toate rafturile (de la cele ale supermarketurilor până la chioşcul de ziare şi tutun), însă rămâne întrebarea dacă ele se mai citesc. În plină criză, Alexandru Matei pledează pentru lectură, un act inutil, dincolo de litere aurite, coperta cartonată şi ilustraţii deştepte. Aşadar, lectura textului, iar nu cumpărarea unei cărţi ne produce acea satisfacţie a „inutilităţii". Pe lângă cele afirmate de dl. Matei în pasionantul său articol, aş adăuga faptul că această criză a lecturii se suprapune peste una a timpului, a sacrului etc., de a căror prezenţă se pare că omul are, în continuare, nevoie.

Dilema veche (14-20 ianuarie) ne propune un articol semnat de Vintilă Mihăilescu, care atrage atenţia asupra „modernizării" spaţiului rural. Condiţiile în care se petrece acest proces sunt cel puţin stranii: „Rusticul ca discurs" observă că mediul rural renunţă la vechile sale forme de existenţă („etica îndestulării") în favoarea creerii unei estetici („moderne"), cu alte cuvinte, crearea rusticului. Acesta este dominat de utilizarea lemnului ca material natural într-o multitudine de ocurenţe: de la diferite obiecte la foişoare. Se pare că rusticul este înţeles ca formă de discurs care atenuează distincţia rural/urban până la anihilare, prin crearea unui spaţiu aflat la limită: rural prin construcţie, urbanizat ca formulă de manifestare a conştiinţei. Autorul identifică faptul că rusticul este un discurs care caută să renunţe la „marginalizarea" ţărănească prin „modernizare", prin estetic. Ţăranul care se „modernizează" nu face altceva decât să-şi asume o condiţie ca pe o şansă istorică: aceea de a deveni subiectul propriei sale existenţe prin ieşirea de sub imperiul relaţiei determinate de valoarea inegală dintre sat şi oraş.

Nu ştiu cât de mult se poate considera cartea în criză în momentul în care ea devine mai puţin decât era înainte de anii 2000. Probabil că, fiind doar un alt obiect destinat comercializării şi cumpărării, se supune aceloraşi tratamente. Astfel, o criză a cărţii nu mai poate fi considerată benefică din punctul de vedere al creşterii numărului de cititori. Canalele de divertisment sunt atât de numeroase încât lectura va rămâne apanajul mediului academic, în momentul în care ea va fi defetişizată; pentru că o fetişizare a cărţii există, ea se manifestă printr-un cult explicabil în cazul pasionaţilor sau specialiştilor, însă absolut gratuit în cazul celorlalţi, cei care cumpără cartea, dar nu şi textul. Pe de altă parte, inflaţia de cărţi (şi nu de texte, cum mi-aş fi dorit) atestă faptul că există cumpărători: aceştia sunt victime ale cultului, ale fetişului. Altfel,
n-am cunoscut scriitori care să trăiască decent numai din scrisul lor, dar sunt convins că există editori şi distribuitori îmbogăţiţi, ceea ce spune multe.