Deşi mă dau în vânt după revistele făcute de tineri, mai ales pe net, voi vorbi totuşi în această ediţie despre unele publicaţii care chiar au pretenţii de reviste culturale. În afară de vuietul stârnit prin lumea culturală, şi nu numai, de respingerea lui Nicolae Manolescu de către Academia Română, multe alte polemici s-au desfăşurat în primele luni ale lui 2009.

Supărarea lui Manolescu, însă, a creat reacţii în lanţ. Criticul a motivat respingerea pe motivul că academicienilor noştri nu le-a plăcut ce-a scris el în recenta Istorie. Ovidiu Şimonca îl consolează în Observatorul cultural, întrebându-se „De ce ar fi mâhnit Nicolae Manolescu?", argumentând că, dacă vreunui academician de la Biologie sau Fizică nu-i place freza lui Manolescu, votează negativ şi-l lasă pe candidat pe dinafara forului cultural. Semnatarul articolului îi transmite domnului Manolescu că nu este absolut nicio tragedie că n-a fost acceptat la Academie, pentru că, iată, nici Mircea Ivănescu sau Neagu Djuvara nu sunt membri, însă unele personalităţi cu antecedente în regimul de dinainte de '89 sunt, generând un dezechilibru între impostură şi valoare. Subscriu la opinia lui Ovidiu Şimonca şi trec mai departe: presa şi blogurile au avut mai multe argumente în legătură cu respingerea lui Manolescu, forumurile găzduind uneori discuţii aprinse pe tema în cauză. Unii spun că n-ar fi meritat Manolescu să intre la Academie pentru că ar fi fost coleg cu diferite personaje moştenite din Academia R.S.R., ceea ce i-ar cam fi ştirbit probabil autorului celor 5 secole de literatură din respectul de sine. Alţii, mai cătrăniţi, s-au întrebat pe cine o fi supărat Manolescu, să fi fost Eugen Simion, fostul lider al Academiei, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Fănuş Neagu, cu toţii membri deplini ai Academiei şi, mai mult, lăudaţi şi nu prea prin Istoria critică. Dacă Simion este „ca o femeie splendidă, dar frigidă", Buzura, cam „chinuit", iar D.R. Popescu, „ilizibil", atunci adepţii conspiraţiei de la Academie îşi vor fi găsit răspunsurile. După aceştia, alte voci, încă mai supărate decât candidatul însuşi, au declarat prin spaţii publice virtuale că o mare nedreptate s-a abătut asupra naţiunii noastre.

Oricare ar fi cauza respingerii lui Manolescu de la Academie, cred că se poate înţelege faptul că şi acolo, ca oriunde, interesele personale sau de grup primează în faţa profesionalismului. În definitiv, dacă Simion e membru şi a fost şi preşedinte, de ce n-ar fi fost şi Manolescu?

Revenind pe plaiuri mai puţin celeste, însă nu în totalitate pe pământul bieţilor muritori, Vincent Dubois se întreabă într-o conferinţă susţinută la Institutul Cultural Francez, publicată şi în Observatorul cultural, dacă există sau nu o politică culturală europeană. Dubois ajunge la concluzia că politica culturală este inexistentă şi chiar evitată deliberat în cadrul Uniunii Europene şi a Parlamentului European, este considerată drept o chestiune marginală de care nu se preocupă nimeni. Altfel spus, cultura nu este întreţinută instituţional în cadrul Uniunii Europene, chiar dacă au apărut unele dimensiuni şi programe culturale. Dubois afirmă că, totuşi, sensul termenului de „cultură" din documentele oficiale este cel antropologic, larg, iar nu cel care se apropie de „artă". Problema asupra căreia atrage atenţia francezul, aceea a absenţei unor structuri coerente şi performante în domeniul cultural care să nu facă parte din alte politici, ci să fie de sine stătătoare, este foarte actuală şi cred că ar merita discutată mai pe larg.

Revista Ramuri dedică un număr „evenimentului anului 2008", anume, publicării Istoriei critice a lui Manolescu. Ca de obicei, unii sunt şi alţii nu în volumul acesta, se stârnesc controverse, se pun întrebări. Gabriel Dimisianu se întreabă, spre exemplu, de ce Manolescu face un articol negativ unui scriitor şi nu-l selecţionează ca „autor de dicţionar". Horia Gârbea sesizează că Manolescu îşi trădează confraţii şi nu-i aminteşte decât ca autori de dicţionar sau chiar deloc pe unii dintre criticii şi teoreticienii noştri. Dincolo de toate acestea, nu ne mai rămâne decât să afirmăm că Istoria critică a literaturii române nu este altceva decât o emulaţie de un călinescianism apăsător, fapt observat, în genere, de cititori. Personal, mă îndoiesc de utilitatea unui astfel de instrument şi cred că nu este altceva decât un alt mod pe care Manolescu îl foloseşte pentru a-şi satisface orgoliul şi a-şi asigura un loc călduţ în critica şi în istoria literară, eventual lângă mentorul său pe care-l urmează şi în spirit, şi în literă, G. Călinescu.