Nu ştiu cum se face, dar discuţiile despre Eminescu devin din ce în ce mai ciudate, iar taberele celor implicaţi, din ce în ce mai bine delimitate. După celebra expresie a „cadavrului din debara", lansată de onorabilul şi iconoclastul domn Patapievici, după ce Cărtărescu ne sfătuieşte să-l uităm pe Eminescu şi să lăsăm praful să se aştearnă peste volumele sale, iată că avem şi iniţiative pro. în numărul din februarie al revistei Timpul, editorialul „de ce să nu-l trezim pe Eminescu?" al Gabrielei Gavril mi-a atras atenţia în mod special, deoarece argumentează, dar şi loveşte în plin.

Pornind de la pretextul „chestiunii eminesciene", Gabriela Gavril aduce în discuţie aparenta incapacitate a criticii noastre de a mai oferi ceva nou despre Eminescu. Astfel, izolarea lui Eminescu dintr-un impuls de reevaluare a canonului se datorează, mai degrabă, incapacităţii criticii noastre de a-şi actualiza instrumentele, rămase, după cum afirmă autoarea, la nivelul anilor '40. Necesitatea criticii de a-şi revizui propria existenţă şi propriile criterii este imperativă în contextul actual, când credibilitatea tentativelor mai mult sau mai puţin instituţionalizate de a face critică şi istorie literară a scăzut considerabil. Aspectele de discutat în legătură cu această problemă sunt numeroase, însă reţinem editorialul Timpului, care punctează destul de clar faptul că nu Eminescu este cel izolat, ci critica noastră care moşteneşte impresionismul înaintaşilor şi care se concepe, încă, pe sine drept o instituţie autoritară.

Cadavrul din debaraua noastră nu este nicidecum Eminescu, ci propria noastră incapacitate de a ne sesiza limitele şi imposibilitatea de a intra într-un dialog coerent şi de a ne defini limitele şi instrumentele, fapt care a atras după sine perpetuarea chestiunii gustului în calitate de justificare a criticii „impresioniste", dar a şi facilitat pierderea autorităţii demersului critic şi slăbirea sa. Menţinerea unei critici care să intre în dialog atât cu trecutul şi cu valorile sale, cât şi cu manifestările similare din alte culturi şi alte zone ale culturii este necesară în vederea creării de noi valori cu care astfel de critică culturală să funcţioneze. Un exemplu de incapacitate de a funcţiona „dialogic" şi imposibilitate de a comunica este Istoria recentă a lui N. Manolescu.

Despre aceasta vorbeşte un anume domn pe nume Gruia Piticar, în paginile revistei Ateneu din februarie 2009, şi tot în legătură cu Eminescu. Autorul sesizează faptul că Manolescu nu prea are „organ" pentru poezia acestuia, selectând diferite bucăţi considerate bune, cum ar fi un vers din Venere şi Madonă etc. Prin acelaşi procedeu şi pe baza aceloraşi criterii pe care nu le putem defini, Manolescu, citat de semnatarul cronicii în cauză, decide că versurile din Scrisoarea V sunt „rele de tot". îl felicit pe această cale pe domnul Piticar, care a reuşit să adune în recenzia sa multe din afirmaţiile stupide ale criticului, dar care n-a avut suficient „organ" să-l amendeze aşa cum ar fi trebuit pe acesta. Dacă termenii în care discută cel mai mare critic contemporan al naţiunii noastre sunt „versuri rele de tot", „proză" în care se află „mai peste tot poezia", lectură „cu oarecare jenă" a poemelor eminesciene, „scenă de voyeurisme", iar despre Luceafărul nu are de zis decât că este „unul din textele cele mai bine lucrate artistic", atunci demersul critic ar trebui să treacă, aşa cum sugera Gabriela Gavril, printr-o revizuire a propriei condiţii.

Cele două articole discutate aici lasă să se înţeleagă criza prin care trece critica noastră actuală, rămasă acolo unde a lăsat-o Călinescu sau poate nici măcar acolo. Dacă ne amintim de sugestiile pe care critici precum Călinescu şi Vianu le ofereau în volumele lor, observăm că situaţia de atunci era mult mai coerentă, mai lucidă, iar criticii noştri aveau bagajul instrumental şi lecturile bine conturate. Astăzi, însă, un critic care şi-a făcut reclamă pe toate canalele şi care a devenit un fel de icon al instituţiei critice ne prezintă nişte „judecăţi de gust" care nu fac altceva decât să ne afecteze profund retina. Cel mai mare neajuns al unui critic cum este Manolescu este această percepţie publică despre el ca model, fapt deosebit de grav şi care ar putea să ne adâncească în criză, dacă tinerii vor considera că formula aceasta a platitudinilor este sinonimă cu critica adevărată. Aşadar, în cazul în care se va perpetua acest model, viitorul criticii noastre nu pare deloc luminos. S-ar putea adăuga, ca reacţie la diferite tendinţe „revizioniste", că modelul Manolescu este adevăratul cadavru din debaraua noastră de care ar trebui să scăpăm.