Întins pe spate în iarba abia încolţită, cu faţa plină de sânge, inundată de lumina crudă a primăverii, omul începuse să râdă din răsputeri, priapic şi fastuos, fără să se poată abţine, de-l dureau muşchii obrajilor.

Aşa l-au găsit cei de pe salvare  şi au fost nevoiţi să-i facă un sedativ, să-l potolească. Era o zi perfectă pentru picnic. Cică se târâse singur dintre fiarele contorsionate ale autobuzului, şi fusese, pare-se, în mod inexplicabil, chiar miraculos, singurul supravieţuitor. „Săracul, a avut o descărcare nervoasă. E mai bine aşa", comentase o asistentă, însărcinată în trei săptămâni. La faţa locului, un agent de circulaţie încerca deja să stabilească, împreună cu un cioban, cauzele accidentului. Ciobanul era mut, de felul său, şi nici nu ştia carte, dar din semnele pe care le făcea reieşea ceva greu de crezut, şi anume că o rază verzuie trăsnise autobuzul galben din seninul albastru, preschimbându-l într-o clipită în grămada suprarealistă de fiare numai bune de expus la un muzeu de artă modernă, în (fel şi) chip de instalaţie. Explicaţia nu părea foarte sanitară. Agentul de circulaţie, total ageamiu în privinţa artei moderne, şi fără nicio apetenţă pentru sefeuri, îşi închisese carneţelul, nedumerit. Habar nu avea ce să raporteze fără să pară dus cu sorcova. O ţestoasă abia ieşită din amorţirea iernii, care se târa, alene, prin faţa fostului autobuz de şcoală, fu învinuită în mod oficial de dezastru şi escortată la sediul secţiei de poliţie, în stare de reţinere, fiind ulterior eliberată, din lipsă de probe, precum şi datorită faptului că nu ştiau prea bine cu ce s-o hrănească, în mod animalic corect. Salvarea ajunsese demult la spital, iar pacientul fusese urcat pe masa de operaţii. Zâmbetul i se mai relaxase puţin, căpătând subtilităţi nebănuite şi chiar virtuţi vindecătoare. În mod surprinzător, nu avea nicio fractură, dar fuseseră totuşi nevoiţi să-i refacă figura, din care, cu excepţia zâmbetului, nu se mai înţelegea nimic. O echipă de esteticieni s-a întrecut pe sine: în sfârşit, aveau mijloacele şi ocazia perfectă să recompună portretul-robot al umanităţii, conform unui protocol secret semnat în Antichitate de înaintaşii marilor companii farmaceutice de astăzi despre care... hmm, am spus deja prea multe: o prostie, nu există şi nici nu a existat aşa ceva, după cum nu a existat nicio tentativă de reconfigurare genetică a pacientului nostru: nu, nici vorbă, nicidecum; nu mai credeţi în conspiraţii gen Deus Ex, sau flăcări violete pe comori de aur alb, că nu mai sunteţi copii. După refacere, pacientul se privi în oglindă, cu neîncredere, şi intră brusc în panică, amintindu-şi că nu-şi mai amintea absolut nimic, fapt care, în vânzoleala din policlinică, nu miră pe nimeni. La insistenţele neurologilor se hotărâseră să-l mai păstreze prin preajmă, chipurile ca material de studiu pentru studenţi. În pijamale, halat şi papuci, pacientul pletos şi cu barbă, îndrăgit în scurtă vreme de toată lumea şi devenit între timp un fel de mascotă a spitalului, nimeri, într-o preafrumoasă şi binecuvântată zi de vară, când constelaţiile se rotiseră corespunzător, ca un cifru cosmic de valiză, în cabinetul neurologului-şef, taman într-un moment în care acesta se afla în operaţie, şi dădu, cu încântare, peste ceva cumplit: o etajeră plină de cărţi. Deschise una, la întâmplare, descoperind că ştie să citească, ba chiar în mai multe limbi străine, şi că toate lucrurile de acolo i se păreau, nu ştia bine de ce, extrem de familiare. Când doctorul se întoarse, pacientul ştia deja cine este, şi-i recită triumfător: „Mă numesc Robinson Crusoe, şi am stat pe o insulă pustie treizeci şi şase de ani, cinci luni, două săptămâni şi patru zile!" Medicul, obosit după operaţie, nu aprecie foarte mult descoperirea pacientului său, şi-l expedie rapid în rezerva lui, explicându-i că nu trebuie să creadă toate prostiile scrise prin cărţi, cu excepţia cărţilor de medicină, şi, „sper că pentru ultima oară", că nu trebuie să se culce chiar cu tot personalul medical feminin, sedus de zâmbetul său enigmatic. Pacientul dădu din cap că înţelesese, şi se retrase. Doctorul răsuflă, în sfârşit, uşurat. „Slavă Domnului, bine că n-a nimerit vreo proză de-a infamului Pantelimon Puleandru, iubitor de panseluţe, de-a sordidului Honorius Cordac, purtătorul de talangă prezidenţială, ori, Doamne fereşte, de-a apneicului Âàñèëèé Ãåîðãèåâè÷ü, cel amarnic fugărit de destin ca melcul de gripa porcină! Dacă de sex şi de droguri n-a putut scăpa, locuind practic într-un spital public, măcar de violenţă să-l ţinem departe, aşa să ne-ajute Hipocrat!" Ceea ce însă nu bănuia doctorul era conspiraţia universală ţesută, în plan astral, în jurul micii sale biblioteci de campanie. În lipsa sa, pacientul demară, privat de televizor şi flămând de cunoaştere, programul „ziua şi cartea". I se păruse lui că sună bine, că are potenţial.

Pentru început, alese, cu degete tremurătoare, o carte mai groasă şi mai prăfuită, din raftul cel mai de sus. (Mâna destinului? Oare chiar trăsese o carte norocoasă? Comentatorii mai preţioşi ar spune: „din raftul cel mai apropiat de divinitate". Aiurea: s-o spunem p-a dreaptă, era taman raftul cu cărţile cele mai puţin citite. E lucru ştiut că medicii cred mai mult în bibliografia de specialitate decât în Cuvântul Domnului: şi doar ce v-am sugerat aşa ceva, neatenţilor, prin gura unui personaj avizat. Înţelegeţi şi de ce trag oarecum de timp, înteţind suspansul, întrucât povestea se apropie, vertiginos, de un oarecare sfârşit. Şi nu, chiar nu e vorba de mărirea numărului de pagini pe care trebuie să-l acopăr, grijuliu, lună de lună, zi de zi, an de an, asta e o aberaţie oricum, de care trebuie să se ţină deoparte orice scriitor responsabil, zău aşa. Nu de alta, dar nu ştii niciodată cine te poate citi, şi în ce conspiraţie universală poţi păşi, pe neştiute, întocmai ca pacientul nostru... V-aţi prins, nu-i aşa?) Era Biblia.

Când medicul ieşi din operaţie, minune mare: pacienţii erau toţi vindecaţi (mai ales cei cronici, cu excepţia celui asupra căruia tocmai performase cea mai reuşită operaţie din viaţa lui, de păstrat în analele medicinii, şi al cărui suflet greu încercat zburda deja la loc odihnă, la loc de verdeaţă, unde nu-i întristare, nici durere, nici suspin, dând seama deja, în ceruri, asupra minunilor recent săvârşite pe pământ, ca-n vremurile bune: minuni cu care aproape că fusese contemporan, la numai o tăietură de bisturiu distanţă). În spital fie se instaurase un haos desăvârşit, fie se pogorâse raiul pe pământ. Ologii îşi aruncau cârjele care-ncotro şi le fugăreau pe asistente, să se răzbune pe dânsele pentru injecţii şi reprizele de voyeurism forţat, în aplauzele frenetice ale ciungilor. Orbii vedeau în sfârşit, cu ochii scăldaţi în lacrimi, că niciodată, în toată viaţa lor, nu votaseră cu cine trebuie! Paraplegicii se spărgeau în figuri, cică făceau acum flicflacuri şi ţucahare pe holurile prestigioasei instituţii sanitare, oligofrenii se luau în clinciuri şi citau furibund din Nietzsche şi Heidegger, la fel tinichigiii şi ospătarii (fani înfocaţi ai formelor apriorice kantiene, conform notelor de apă plată), toxicomanii trecuseră in corpore pe acadele, iar impotenţii spărgeau, tan-tana, definitiv satisfăcuţi şi mândri, geamurile dulapurilor de medicamente de la nivelul buricului, cu mâinile la spate; oamenii politici îşi dădeau care mai de care demisia de prin partide şi consilii de administraţie, diabeticii îşi lingeau degetele de tort, inclusiv degetul opt (de fapt, mai ales degetul opt, mai lung şi mai apt), chelioşii dădeau frenetic din pleată în ritm de heavy metal, iar alcoolicii beau suc cu paiul.

Când paza fu anunţată, era prea târziu. Pacientul necunoscut dispăruse.

Doctorul surâse, pe undeva satisfăcut. Lumea, aşa cum o ştim, începuse să se schimbe, fără s-o ştie. Industrii întregi se pregăteau de faliment şi habar nu aveau că deja le sunase ceasul. Sau poate că nu. Cine ştie?

Şi în pacientul nostru se schimbase ceva, tot fără s-o ştie. De cum ieşise din curtea spitalului, împrejmuit cu sârmă ghimpată, în preajma inimii sale se activase un dispozitiv minuscul, alimentat cu biocurenţi şi introdus preventiv, pentru orice eventualitate. În definitiv, experimentele nu trebuie scăpate de sub control niciodată. Cu atât mai puţin cu cât anvergura lor e mai mare şi consecinţele lor pot fi mai copleşitoare...

Undeva, în străfundurile lumii largi, pe un imens ecran negru, ca desprins din noaptea timpurilor sau din smoala iadului, un punct verzui prinsese să pâlpâie, în ritmul pulsului său, la încrucişarea perfect perpendiculară a axelor coordonatelor sale. Ca pe un monitor de spital.

Abia smulsă de luminozitatea ecranului din întuneric, o mână cu un tatuaj în spirală dădu la o parte un capac care adăpostea un buton roşu, apoi adăstă, liniştită, în preajma acestuia. Până la noi ordine, mondiale.