Romanul strigătului de lebădă al lui George Vasilievici, Viseptol (editura Ta, martie, 2010) are patru părţi. Altfel spus, patru feluri de administrare a proprietăţii obşteşti ori a poţiunii adevărului.

Despre „Partea întâi" a ultimului roman scris de George Vasilievici

Prima parte, asupra căreia ne oprim în acest eseu, este cea în dăvălmăşie - şi cea mai dur apărată, precum o chelfăneală pe care o primeşte publicul cititor naiv de la narator. Despre această formă de administrare în devălmăşie ne-au povestit Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl porniţi prin anchetă sociologică pe la Nereju, în Vrancea - fiind forma primordială de folosire în comun a bunurilor din natură (bălţi, păduri, păşuni, ape, ţigări, alcool, somnifere vegetale).
A dispărut moda bătăii cu cravaşa? Iată că Viseptolul o actualizează. Privitorii prin gaura cheii - colecţionarii acestei ediţii-unicat, în treisprezece exemplare tipărite - dar şi publicul obişnuit doresc să ştie ce se petrece aici cu: un câine de rasă Rom, Ultimul Papă, Calul papei - câinele maidanez, El naratorul, Ela, Străinul traficant de viseptol şi de altele, Colecţionarul din Cartierul Roşu al Amsterdamului, îngeraşul care cântă-n colivie şi îngeraşul înotător de mii de ani. În realitate, nimic. Ei visează şi îşi apără cu bâta visele. Nu-i deranjaţi!

Primul capitol reprezintă, cum ne indică titlul său, doar nişte „Acuzaţii nefondate". Şi la o adică, de ce să nu se ia vreun câine personal Rom (a se citi şi invers, Mor-Mor) uriaş, cu fălcile până în tavan, după stăpânul său, neintrând însă şi cu fundul pe uşă, dacă optica deformată prin receptare ţine oricum de supradimensional?! Asta este intriga: deodată, se dă de pământ ori de tavan cu aşteptările cititorilor. Nu se prezintă mai nimic din domiciliul naratorului-protagonist. Cititorul este aruncat de către autor în inima fantasticului lui R. Caillois. Dacă nu simte de-obicei împunsături la piept, va citi şi mai departe, dacă simte, atunci să închidă cartea, pentru că va avea palpitaţii la ce va urma! Dialogul la telefon dintre tânăr şi iubita sa, Ela, atinge o cotă a absurdului şi a grotescului, de la care nu trebuie să aşteptăm decât decolarea în alte spaţii ficţionale, desprinderea de pe pământul natal. Ela crede că iubitul ei a luat o doză în plus de bere ori altceva mai tare. Prin convenţie, o să-l numim şi pe eroul principal din Viseptol personajul El, ca să fie un simplu derivat de la cuvântul de bază Ela - care mai apare în prima jumătate a romanului Yoyo (2008) de G. Vasilievici, iar, dintr-o fortuită potrivire de litere, şi în multe poeme ale sale. Ela din Viseptol este de fapt o dedublare feminină a acţiunilor întreprinse de El. În Yoyo, Ela este principiul activ al familiei in nuce, ori al cuplului lor care până la urmă se destramă, din vina amândurora. Şi în acest prim capitol, Ela pare instanţa raţională, stâlpul apartamentului de pe strada Traian, din Constanţa, de unde începe acţiunea, foarte firav, în romanul Viseptol. Ea îi spune să stea liniştit, că nu animalul casei, Rom, a ajuns până în tavan şi-l sufocă pe El lingându-i faţa, ori strivind totul, chiar şi-n bucătărie. Îi cere să spună dacă zgarda i-a rămas câinelui la fel de mică. El îi răspunde că nu, pentru că şi zgarda lui Rom s-a mărit. Bineînţeles că El, naratorul, se joacă deja cu nervii cititorilor, că vrea să prezinte devălmăşia vieţii interioare. Vom afla, din alt capitol însă, că El şi Ela se iubesc de mult timp tocmai pentru că n-au instinctul proprietăţii nici măcar asupra propriilor trupuri. Scena cu nederanjarea Elei în baie este suficientă pentru a înţelege că, spre deosebire de punctul culminant al romanului precedent, Yoyo, relatând prinderea Elei cu unul mai în vârstă şi despărţirea de ea, aici s-a inversat situarea la limită: iubirea se-aprinde în El chiar atunci când o trădează cu prietene pe Ela adormită în altă cameră, ori când Ela e surprinsă făcând baie cu alt prieten, iar el se duce la chiuveta bucătăriei pentru micţiune.

Al doilea capitol, intitulat ca parafrazare a unui balet de Piotr Ilici Ceaikovski Spărgătorul de minţi, este scris sub influenţa metodei onirice a prozatorului suprarealist Gellu Naum. Această tehnică narativă mai a fost experimentată şi de Geo Dumitrescu în capodopera sa Câinele de lângă pod, acum patruzeci de ani. Dar lui George Vasilievici i-a venit mai uşor să dezvolte latura grotescului şi pe aceea a pamfletului de tip
canin-uman dintr-o lungă secvenţă din cartea lui Mădălin Roşioru, Liber superbus (2003), în care era vorba despre atmosfera marţiolistă (Cenaclul nouăzecist de Marţi din Universitatea „Ovidius"), la care fac referire prin eseuri douămiiştii constănţeni de pe Hyperliteratura şi într-un amplu articol din revista „Viaţa românească". Grupul scriitorilor tomitani, cel al lui Sorin Dinco, Mugur Grosu, Mircea Ţuglea, George Vasilievici a descins indiscutabil din Cenaclul de Marţi al lui Marin Mincu.

Nu putem şti pe cine anume a vrut (dacă a vrut!) George Vasilievici să-i reprezinte prin „câinele negru" - Cal papal de pe strada Traian - şi prin fantoşa hamletiană a Ultimului Papă. S-ar putea să fie vorba de propriul tată, însă şi de un maestru artistic. Iată cum sunt introduse în scenă aceste personaje - despre care există indicii că ar fi deja moarte, înainte să apară:
„Un câine negru vine spre mine dând din coadă. Pe măsură ce se apropie, îşi lasă capul în jos. Sunt un balon incolor pe care o fetiţă plictisită l-a eliberat. Zbor fără să am niciun merit pentru asta. Nici nu îmi pasă. Privesc spre câinele străin. Lumea de jos cântă pentru lumea de sus. Nu vine nimeni de sus la spectacol, toţi se duc la spectacolul de mai sus. Sunt invitaţi să cânte acolo unde sala este mereu goală. Spectacolul poate fi oricând inutil şi asta trebuie să învăţăm la repetiţii. Să repetăm partea cea mai grea s-o punem în scenă.

- Eu zic să inventăm un Cristos în mijlocul injecţiei letale. Şi mai ales în scaun cu rotile. Aşa le vom atrage atenţia! Urlă Ultimul Papă, publicul din ziua de azi nu mai poate fi cucerit cu una cu două.
- Hei, tu de unde ai mai apărut? Îl întreb dezorientat, şi unde ai învăţat să te strecori aşa, neobservat? Putea dracu să îmi stea inima.
- Asta nu mă priveşte, mi-o taie Ultimul Papă, este treaba ta dacă te uiţi la cal până nu vezi călăreţul...
- Ce cal, tataie? Acesta de la tine dintre picioare e câine toată ziua...
- O fi câine toată ziua, dar noaptea este calul meu şi am trecut prin multe împreună" (pp. 14-15).

Pasajul dialogului dintre El şi Ultimul Papă este cel mai reuşit din romanul Viseptol. George Vasilievici rescrie, îmbinând acest iluzoric salt în afara zidurilor Peninsulei tomitane (întorcându-se acasă de la serviciu), cu un abia perceptibil limbaj scatologic, chiar romanul lui Miguel de Cervantes, într-o formă reparodizată de extremă uncţie sau a apariţiei stigmatelor hristice. Vom afla la sfârşitul capitolului că totul nu este decât o halucinaţie dostoievskiană la vederea, în drum spre casă, a unui leş turtit, aproape fără corp, de câine: „Este iar linişte pe strada Traian. Dar numai pentru moment. Din faţă vine cu viteză o maşină. Trece peste câinele mort fără să se sinchisească, fără să încetinească măcar. Îi împrăştie maţele peste tot. Ştiam eu că o să vomite până la urmă, îmi zic şi mă îndrept consolat spre casă. Mă simt foarte obosit. Nu mă aşteptam la asta când am luat punga din mâna băiatului. Eram pregătit să pornesc o revoluţie a mutanţilor, dar nici mâine nu este prea târziu pentru asta. Apoi merg. Merg înainte fără să îmi mai zic nimic. Mâine voi pleca la Amsterdam şi toate astea se vor tremina" (pp. 18-19).
Replicile schimbate de El cu Ultimul Papă seamănă cu apostrofările dintre Sancho Panza şi Don Quijote de la Mancha, multe având-o ca pretext pe Rosinanta. Calul Papei (probabil papamobilul său) este de fapt câinele lipit de caldarâm, numai că el capătă proporţii fantamasgorice:
„- E calul tău... e calul tău... păi dacă-i calul tău nu ar trebui să ai mai multă grijă de el? Nu vezi că arată ca dracu?
E jegos că nici nu-ţi dai seama ce culoare are. Pun pariu că este plin de purici şi de căpuşe, ia uite-l cum se scarpină, săracul.
- Nu ştiu ce îndrugi acolo şi de unde le scoţi, ăsta este calul meu alb, calul de paradă, încearcă Ultimul Papă să mă convingă dar n-apucă să termine din cauza câinelui care se scarpină atât de tare încât scapă din hăţurile ce abia fără la el la capăt, devin vizibile" (p. 15).
Ultimul Papă seamănă şi cu un şaman, cu un Faust călare pe un Mephisto automatizat. În unele momente, El nu-l mai vede, pentru că Ultimul Papă mai stinge farurile papamobilului, ori poate că intră în şanţ, într-o dună de nisip de se-ngroapă la loc.

Urmează ipostazierea simili-barbiană a Calului-câine-papamobil, precum în poemul Nastratin Hogea la Isarlâk (de la data publicării volumului Joc secund trecând opt decenii). Maşina Ultimului Papă - în ciuda faptului că acesta se mândreşte cu ea precum tatăl lui Harap-Alb - a prins rugină dedesubt şi aproape-i cade prin gropi toba („burta plină de sânge") după atâtea drumuri prin tot itinerariul său româno-italic:
„Văzându-se liber, câinele se întinde pe jos şi începe să se frece cu spatele de asfalt. Razele lunii îi luminează burta plină de sânge. În timp ce se zvârcoleşte pe asfaltul rece, schelălăie ascuţit, scurt şi foarte des."

Este redat parodic şi zgomotul maşinii din cer (Cielo) a Ultimului Papă, din generaţia MM (2000).
„Mâncărimea îl scoate din minţi. Până ca Ultimul Papă să se dezmeticească, câinele îşi face de cap. Acum alternează momentele în care se freacă cu spatele de asfalt cu momentele în care sare brusc în picioare şi se muşcă singur de spate, răsucindu-şi gâtul dincolo de limita ştiinţifică a elasticităţii. Orice ar face, nu pare s-o scoată la capăt. Gura îi rânjeşte şi colţi ucigaşi se văd doar pentru o fracţiune de secundă după care se înfig în carne până la gingii. Câinele îşi mănâncă spinarea şi dă din coadă de plăcere. Ştie că va veni şi rândul ei, însă pare să o păstreze pentru la sfârşit, ca pe o adevărată delicatesă" (pp. 15-16).
Se poate atinge culmea ridicolului: Ultimul Papă îşi împuşcă în cap apoi papamobilul-câine-Pegas cu patru aripi (portiere care-i mergeau haotic şi se blocau). Protestând imediat, ucenicul El este ameninţat cu revolverul ca să nu anunţe poliţia ori protecţia animalelor numai pentru o gloabă-şi frânsese picioarele.
Nu este vorba doar despre un pasaj alegoric şi grotesc. Ci putem să deducem din aceste rânduri un caz de psihanalizare a morţii ocrotitorului. El, personajul-narator, se simte rămas orfan şi nu vrea să accepte acest fapt. I se pare nedrept să-l vadă dispărând pe ocrotitorul-psihanalist al său, Ultimul Papă, şi-ar vrea să-l ţină locului cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii sale:
„Ultimul Papă sare ca ars. Parcă cineva i-ar fi turnat în cap o găleată cu apă rece. Ca din senin, îşi recapătă stăpânirea de sine şi cu o mişcare rapidă scoate de sub mantia purpurie un pistol şi împuşcă câinele în cap.
- Ce dracu faci, tataie? Ţi-ai pierdut minţile? Tragi cu pistolul aşa cum ai chef şi în cine ai chef? Unde te crezi? Crezi că aici împuşcăm animalele aşa după bunul plac? Ce ai avut cu el? Ce dracu ţi-a făcut câinele acesta?
Îmi vine să îl strâng de gât şi numai faptul că are pistolul în mână mă opreşte să nu mă reped la el şi să îi strivesc mutra.
- Parcă ziceai că este calul tău. Că aţi trecut prin multe împreună şi tot căcatul acela pe care mi l-ai turnat. O să te dau pe mâna poliţiei! Urlu către Ultimul Papă care imediat ce aude de poliţie îndreaptă ameninţător pistolul spre mine.
- A, deci aşa stau lucrurile. Acum o să mă împuşti şi pe mine? Sau ce? Îl întreb, pe un ton mult mai moderat, de această dată.
- Nu, nu o să păţeşti nimic, atâta timp cât nu începi să inventezi poveşti pe marginea acestui subiect.
- Poveşti ? Ce poveşti?" (p. 17).
Este momentul critic, suspansul ajuns la maximum din Viseptol. Raporturile se schimbă. Nu e vorba de fapt de supravieţuire. El, ca povestitor, este un altfel de Şeherazad(ă). El va fi obligat să spună doar Adevărul şi să-şi privească moartea viitoare în ochi. Cel care-i propune acest legământ, semnat parcă în sânge, este un alt Harun al Raşid, Ultimul Papă, Mephisto, psihanalistul său, pentru că-i sfătuit de acesta la modul oracular:
„- Ştiu eu ce poveşti? Atâta timp cât vei spune numai şi numai adevărul nu vei păţi nimic.
- Adevărul?
- Da, adevărul. Nu văd ce nu este clar. Calul acesta şi-a rupt picioarele, nu un picior, ci pe toate patru. De fapt, nici nu şi le-a rupt, şi le-a mâncat pur şi simplu. Aşa că am făcut exact ce era de făcut în cazul unui cal care şi-a rupt piciorul. L-am împuşcat. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Acum trebuie să mă întorc acasă pe jos. Şi am destul de mers.
- Acasă? Dar unde stai de te plângi atât?
- Asta nu-i treaba ta şi nu care cumva să mă urmăreşti... îmi atrage atenţia Ultimul Papă, îndreptând iar pistolul spre mine şi dispărând brusc în noapte" (p. 18).
Putem concluziona că aici se face un portret literar al mentorului autorului cărţii Viseptol. Probabil este vorba chiar de-un vis real. George Vasilievici l-a disproporţionat, după cerinţele narative, ale epicului său neosuprarealist. Mentorul Ultimul Papă avusese capacitatea să-şi comande o moarte curată, împuşcându-şi Calul-câine după o cursă cu atâtea obstacole. Pariul pe care i-l propune naratorului El este să scrie numai adevărul despre tot ce i se întâmplă sau vede, chiar şi în halucinaţiile induse artificial, după principii strict artistice. Ultima întrebare pe care El i-o adresează Ultimului Papă nu este cea justă - „Dar unde stai de te plângi atât?" - iar ca ucenic, El nu poate căpăta răspuns ca într-o şedinţă de spiritism. Lăcaşul Ultimului Papă, chiar dacă ar fi acesta şi Vaticanul, ori altul, un purgatoriu Vid-City, este oricum unul de invidiat. Naratorul-ucenic, El, este consiliat să nu se grăbească scriind cartea Viseptol - pentru că spunerea adevărului îl va secătui.

Următoarele capitole ale părţii întâi sunt mult mai slabe calitativ. În Afaceri îşi face apariţia, pentru prima dată, ca o umbră feminină a naratorului, eroina Ela. De fapt ei involuează, devin direct un fel de antieroi, mai întâi în gara din Amsterdam, apoi prin apartamentul unui traficant de droguri şi de carne vie, numit convenţional Străinul, deşi e un român stabilit în cetatea libertăţilor necenzurate.
Descrierea Amsterdamului este realizată şi la modul alegoric-expresionist, precum reuşise Gustav Meyrink în romanul aproape autobiografic Faţa verde (Jurnalul unei iluminări). Aceleaşi imagini de Curte a Miracolelor, în amestec fericit cu apocalipsă, pe cale să se declanşeze oricând, le întâlnim şi la George Vasilievici, însă cam rareori izbutite, la modul îngroşării parodice a halucinaţiilor pe care le au cei doi eroi principali, El şi Ela: „Mă aşez pe băncuţa din mijlocul scuarului. În jur e o vânzoleală de nedescris. Maşinile de lux curg din toate părţile. De unde stau eu par nişte picături ce curg pe două canale, formând un strat de apă metalică. Observ că de nicăieri a apărut Ela. Stă lângă mine, aşezată pe geamantanul cu cadru metalic". „În schimb am ajuns învârtindu-ne prin jurul Gării Centrale din Amsterdam până ce am nimerit în Cartierul Roşu. Pe loc am recunoscut jungla. Îmbibată în civilizaţia cea mai bogată şi cea mai culturală, cu fiare adaptate la mersul metropolitan, cu şerpi invizibili până în momentul atacului, lei, tigri, pantere, crocodili, maimuţe carnivore şi mult, mult vânat. Aici banii sunt sângele şi sufletul carnea. Un Porsche se intersectează cu un BMW ce vine din sens opus chiar în dreptul nostru şi curenţii de aer mă traversează prin tot corpul ca două lame inofensive. Mă gândesc că aşa o fi pe aici" (pp. 20-21).

Urmează tot ce poate fi mai scatologic, un limbaj stereotipic, obscenităţi legate de viaţa sexuală ori de sevraj. Traficantul român-olandez îi momeşte spre domiciliul său. Ela se împotriveşte însă lipsa de reacţie al partenerului ei îi face să intre în cercul vicios impus de către acel Străin. Exact ca în romanele lui M. Micleuşanu ori în Letopizdeţul lui Vakulovski, George Vasilievici descrie cu nonşalanţă şi în următoarele capitole ale părţii întâi avatarurile prin care pot trece nişte tineri neştiutori, căzuţi în mâna traficanţilor ori a unor sadici. Vertiginos, însă total inadecvat prin imaginile pline de hiperbomanie, nefiresc şi scabros se desfăşoară capitole precum Afaceri, Trecutul a devenit prezent, Droguri genetice, În vizită la colecţionar (pp. 20-71). Intriga ar fi că El nu ezită să facă orice pentru a căpăta cincizeci de pastile de Viseptol de la traficant, la preţul de patru euro fiecare. Va negocia în locuinţa acestuia, punând-o la mezat chiar pe Ela, să ia o pungă de-o sută, la preţ de trei euro, ba chiar şi cu altă lăsare din preţ pentru drogurile genetice, ştiind că Ela oricum ar fi acceptat să se culce cu Străinul, libidinosul distribuitor de droguri. Acesta are înşirate pe toţi pereţii numai busturi de bărbaţi. Tapetarea locuinţei sale cu masculinitatea (Homini erecti) le-a dat mult de gândit lui El şi Elei, cât timp gazda lor ieşea mereu pe-o uşă secretă, însă atracţia magnetică faţă de pungile cu medicamente ascunse prin pernele în diverse culori i-au ţinut să nu fugă de-acolo. La un moment dat, traficantul îşi scoate şapca. Protagonistul El are halucinaţia că Străinul şi-a scos, odată cu şapca, şi calota craniană, rămânând cu meningele la vedere, precum un cyborg. Apoi, de la primul viseptol luat, mai întâi jumătate de pastilă, pe urmă şi de la drogurile genetice, El va putea să vadă în carne şi oase îngerii - Olandezi zburători, care-l încântaseră şi pe compozitorul Richard Wagner. Nimereşte, bineînţeles - pentru că toate drumurile duc la Roma - în Cartierul Roşu. Acolo îl aşteaptă Colecţionarul, cu două surprize - doi îngeri copii - unul care e batjocorit de patron precum un canar sau un cocoş de luptă, ţinut în colivie şi altul închis în acvariu, care are puteri neştiute de taumaturg.

Un alt capitol interesant este penultimul din partea întâi a romanului. Acesta este intitulat la modul iniţiatic Al treilea ochi, pentru că un drog genetic avea „ştanţat" un ochi pe ceafa unui cap uman. Este vorba despre laitmotivul rosicrucian al Baphometului. Acest motiv este preluat din ultimul roman Îngerul de la fereastra dinspre Apus (1927) al lui G. Meyrink. Iată care sunt efectele date imediat după înghiţirea acestui drog genetic:
„Spatele începe să mă mănânce. Ceafa la fel. O presiune plăcută se creează într-o zonă exact la spatele capului. Dar toate astea nu durează nici măcar un minut şi cât aş clipi mă pot admira în oglindă, atât în faţă, cât şi în spate, pentru că acolo, la ceafă, cortina explodează. O oglindă cu două feţe între două lumi, sau mai simplu, o singură lume împărţită prin aceasta. O oglindă retrovizoare în care nu mă văd deşi văd în ea perfect, ca în nicio altă oglindă retrovizoare. Limpezime. Ştiu că femeile leşină când văd aripi, dar este prea târziu, deja, pentru asta. Al treilea ochi s-a încadrat perfect în mecanism şi trimite informaţii spre creier exact ca originalul. Pentru el ar însemna să nu vadă nimic din toate cele numite împerecheri la oameni, decât într-o altă oglindă; poziţia sa opusă sexului meu, ca direcţie de îndreptare, scoate Al treilea Ochi din ecuaţiile sexuale. Al treilea Ochi face deliciul nimfomanelor. Toate femeile, cu apetit sexual supraponderat, îşi zic că se tratează aşa, privindu-şi iubitul în ochi în timp ce sunt bine lucrate pe la spate. Reglajul este de calitate. Pentru a susţine toate astea inima începe să îmi bată mai repede, condiţii în care rămân la fel de liniştit. Rapoartele sunt egale" (pp. 74-75).
Această pilulă mai este denumită şi Două Creiere. De fapt, e vorba de laimotivul din proza fantastică romantică al dedublării. George Vasilievici se ambiţionează parcă să scrie la patru mâini, cu un creier natural şi cu un altul artificial indus. Dedublarea - după cum „scrie într-o revistă de ştiinţă" - ar cere ca pe lângă acel Ianus bifrons să mai existe o clonă-prieten: „Practic mai iese unul ca tine din tine şi plecaţi împreună ca o singură fiinţă. Vă veţi ţine de braţ sincronizându-vă mişcările, de la cele largi până la cea mai mică grimasă. Sau chiar o clipire în plus. Veţi împărţi lumea ca doi prieteni. Nu vei mai fi niciodată singur" (p. 73). George Vasilievici scrie aici adolescentin, însă precum un puer senex. El a avut cultul prieteniei dus până la extrem. Dacă ne-am întâlni cu o clonă a sa în viitor, aş mulţumi şi eu odată că teoria mutanţilor genetici şi a cibernetizării organismului nu are numai efecte nocive asupra întregii umanităţi. Bineînţeles, glumesc!
Ultimul capitol al primei părţi, Instructorul de zbor este anticipat şi de înălţarea uşoară de la sol a protagonistului El, însoţit cu fundul pe iarbă, încă din finalul capitolului anterior Al treilea ochi, în planarea sa halucinantă, de încă treisprezece adolescenţi cu aripi, deja echipaţi pentru extremul şi terifiantul sport, sau joaca
de-a moartea albă. Instructorul de zbor îi recomandă protagonistului să doarmă cu aripile legate între ele, cu scopul estetico-somatic de-a nu fi supralicitată planarea onirică, deoarece
n-ar fi nimic „divin" în ea, ci doar un teluric jind ontologic. George Vasilievici are această ambiţie, să nu retorizeze niciodată extra-genul literaturii sale fantastico-autobiografice. Modestia l-a caraterizat o viaţă întreagă şi în relaţiile de serviciu, şi în cele editoriale, nu numai în cultivarea prieteniei şi a iubirii. Termenii tehnici, jargonul ştiinţific nu lipsesc din descrierea costumului pentru zburat al instructorului. Iată-l portretizat pe acest instructor de zbor: „Turuie într-una (sic!) despre cum zborul este un simplu sport şi nimic mai mult, ca şi cum refuză să creadă că îi dau dreptate. De sub mustaţa suficient de mare pentru a străbate faţa lată dintr-o parte în alta, se văd două buze decolorate până la un palid roz, cu tente de galben, ce se lovesc una de alta în ritmul cuvintelor. În ciuda capului mare, acest profesor de zbor lucrează numai cu începători. Poate nu ar trebui să mă încred sută la sută în spusele tale. Da, poate ar fi mai bine dacă aş zbura beat, îmi zic zâmbind" (pp. 78-79). Precum în capitolul al doilea, unde Ultimul Papă era prezentat simili-hagiografic şi printr-un sarcasm admirativ (o oximoronică tehnică de caracterizare, care îi reuşeşte în mod garantat lui George Vasilievici), iată că şi instructorul de zbor este un personaj cu trăsături lesne identificabile. Când citim despre el, ne aducem aminte şi de cenaclul Euridice păstorit la Bucureşti de Marin Mincu, unde George Vasilievici nu prea mai fusese invitat în ultima vreme, după ce fusese de-a lungul anului 2008 redactor-şef al revistei culturale Tomis. Aceasta nu înseamnă că, în calitate de ucenic, emul, fiu spiritual, George Vasilievici era capabil să poarte mult ranchiună cuiva. Personajul în oglindă El din Viseptol ştie că nu se poate abţine. El încalcă fără să vrea îndemnurile Ultimului Papă şi ale instructorului de zbor, ştiind că viaţa şi scrisul în devălmăşie îl vor depărta de rostul trăirii normale.