Pe Paul Daian îl cunoaştem cu toţii, chiar dacă l-am văzut sau nu cu trompeta sa pe la diferite manifestări literare. S-ar putea spune că faima personajului îi precede acestuia opera, destul de vastă şi foarte importantă în perimetrul literaturii anilor '90. Poetica schizofreniei este, în cazul acesta, autentică, autorul celor Trei poeme suferind de această afecţiune psihică pe care alţii o mimează din plin în poezia lor. Poezia lui Paul Daian poate trece drept autenticistă chiar şi din acest motiv simplu, că biografia este asumată  fără rezerve în textul poetic, într-o manieră cu totul naturală.

Pentru Paul Daian nu există limite între viaţă şi text, la fel cum pentru Cristian Popescu textul era un produs care viza mai mult procesul de fabricare şi mai puţin autenticitatea aşa cum era ea înţeleasa în anii 80. Aşadar, a mai disocia în cazul lui Daian între biografic şi poetic este absolut derizoriu, iar proiectul textului reprezintă chiar procesul său de creaţie, fără ornamente inutile. Lui Daian suprarealismul i se potriveşte perfect, însă este vorba nu de un suprarealism excesiv, cum era cel din perioada interbelică, nici de unul îmblânzit, de genul Beat Generation, ci un suprarealism „personalizat", filtrat de structurile proprii ale poeziei şi vieţii sale.

Suprarealismul lui Paul Daian se poate înţelege ca realizare şi împlinire a proiectului poetic al lui Cristian Popescu, cel care cerea expunerea mecanismelor procesului creativ. Anihilarea limitelor dintre viaţă şi poezie, după cum spune însuşi autorul („să-ţi spun ţie că dacă aş simţi/ o cât de mică distanţă între/ viaţă şi poezie aş renunţa/ la cea din urmă ca la banii/ pe care îi dau cerşetorului/ de pe treptele catedralei"), este esenţială deoarece textul poetic şi existenţa individuală nu pot fi separate. Acesta pare a fi cazul-limită al „autenticismului", o poezie care se livrează pe sine în calitate de meta-discurs.

Am afirmat mai sus că suprarealismul lui Daian este înţesat de elemente care ţin de o poetică personală, deşi nu reuşesc să iasă din cadrul stabilit la noi de Diamantul conduce mâinile, spre exemplu. Poetul Paul Daian este obsedat de un anume imaginar al spitalului psihiatric: tăierea sau lichefierea mâinii, „haloperidol", „fortral", „fluanxol", „seringi ruginite", „formol" etc., precum şi de figura „Zguduitorului" (variantă a divinităţii creatoare şi omnipotente la Daian: „Nu, nu mă lăsa, Zguduitorule, dacă ţi-ai fi fost suficient/ ţie însuţi nu ai fi făcut lumea şi pe om, aşa că fii atent/ handicapatule"). Cel mai interesant ciclu, sub multe aspecte, este cel al „Pereţilor de cianură", unde se poate observa cel mai bine modul în care funcţionează poezia radicală a lui Paul Daian, în care obsesiile individului sunt livrate total în text. Schizoidia şi discursul fracturat, incoerent sunt mărcile caracteristice poemelor lui Daian, care îşi provoacă lectorul să pătrundă în ambiguitate şi nediferenţiere, dar care au, în acelaşi timp, un efect foarte puternic oferit de ceea ce s-ar putea numi o reluare a tehnicii fluxului de conştiinţă din literatura modernă de la începutul secolului trecut.

De fapt, poezia lui Paul Daian este una modernă în toate sensurile, după cum am mai spus, provenind din diferite formule de suprarealism, de la cea a lui Breton şi Soupault până la cea a românilor Trost, Păun, Teodorescu etc., însă acest fapt nu îl face pe Daian un poet mai puţin autentic. Am amintit deja de ciclul „Pereţilor de cianură", care face parte din volumul Trei poeme (Pontica, 1994) şi care se detaşează de celelalte poeme prin visceralitatea lor nevrotică. Poezia acestui ciclu se revendică din diferite surse, pornind de la simboliştii francezi şi până la suprarealişti: „în camere prezenţa albă a străinilor negri îl taie pe johann. crucea orbită de intersecţia metalelor dure luminează pieptul plin de seringi" (a doua dimineaţă a zilei).

Paul Daian rămâne interesant din două privinţe: în primul rând, poezia sa oferă un tip de autenticitate care nu se încadrează în proiectul lui Cristian Popescu. Paul Daian înţelege poezia drept viaţă şi invers; proiectul său, după cum afirma el însuşi, este marcat de imposibilitatea de a disocia între cele două. În al doilea rând, Daian reprezintă un model de discurs, fie el asumat sau nu, pentru poeţii ce vor urma la începutul acestui secol. Discursul nevrotic, crispat, tensionat şi visceral care va fi perpetuat în anii 2000 dovedeşte încă o dată teza că influenţa suprarealismului şi moştenirea sa nu pot fi depăşite uşor, iar tentaţia sa va supravieţui cel puţin prin astfel de poeţi precum Paul Daian, cărora li se potriveşte ca o mănuşă, probabil şi din considerente de ordin psihic.