Haruki Murakami este, într-adevăr, un scriitor cu muşchi, aleargă de mai bine de douăzeci de ani, participă la maratoane şi în acelaşi timp este un romancier foarte cunoscut, cel mai bine vândut produs japonez.

Desigur că popularitatea aceasta de tip american i-a adus şi acuze. Pentru mulţi critici a fi notoriu şi vandabil reprezintă o afacere suspectă, egală cu superficialitatea. Nu te califici pentru titlul de „creator adevărat" dacă nu eşti abscons, inaccesibil, undeva în sferele înalte ale creaţiei, privind cu superioritate omul de rând, biet supus al dorinţelor cotidiene. Se impune demascarea acestui clişeu, al scriitorului neînţeles, profet nerecunoscut, decât, eventual, post mortem, pentru că iată scriitorul japonez în discuţie aduce argumente contra. Cărţile lui Haruki Murakami sunt învelişuri cu straturi nenumărate de la suprarealism, la fantastic sau postmodernism, straturi pe care fiecare cititor le decojeşte cum ştie mai bine şi mai ales cu multă plăcere. Hedonismul lecturii decurge în mod automat din hedonismul scriiturii.

O carte scrisă din plăcere pură şi care va fi, cu siguranţă, citită aidoma este Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, apărută în seria de autor la editura Polirom, în 2009. Titlul constituie atât o metaforă ce exprimă tenacitatea devenirii, cât şi statutul concret al autorului, acela de atlet, de alergător de cursă lungă. Surprinzător pentru unii, iată că scriitorul contemporan nu mai este un individ livid, mâncat de ftizie, sărac şi intravertit, scârbit de refuzul lumii care-l percepe ca pe un paria, ci este un ins sănătos, debordând de viaţă, aflat chiar în centrul lumii. Un ins care alege să povestească despre limite, despre confruntarea cu propriul trup pe care trebuie să-l modeleze, să-l supună, dar care vorbeşte despre toate acestea natural, fără emfază sau filozofări inutile, cu maximă onestitate şi mai ales, cu plăcere.

Fiecare lucru simplu are tâlcul lui, spune Murakami în Suferinţa ca opţiune, prefaţa cărţii, preluând o ideea a lui Somerset Maugham, un alt scriitor, britanic, faimos şi în topul vânzărilor în anii 30. Aşadar a scrie o carte despre alergat cum este cartea de faţă nu trebuie să pară un fapt gratuit, o strategie de menţinere pe piaţă a unui nume chiar şi atunci când nu are nimic de spus (de altfel, autorul mărturiseşte că a compus acest volum de memorii printre picături, de-a lungul a câţiva ani, timp în care literatura sa de ficţiune şi-a urmat cursul firesc).

Modest şi sincer, autorul nu pretinde a livra publicului cititor o carte capitală, nici măcar una pilduitoare pentru că
s-ar putea ca mulţi să nu se se regăsească în experienţa sa. Murakami se livrează doar pe sine aşa cum este ca om. Este de la sine înţeles că individul nu poate să se despice în două şi să separe iremediabil scriitorul de alergător, astfel că se remarcă prezenţa multor analogii între scriitură şi alergare. Ambele presupun depăşirea limitei, forţarea talentului sau potenţarea lui prin muncă asiduă, alături de împingerea trupului dincolo de organic. Foarte ingenioasă este în această direcţie teoria pe care scriitorul japonez o dezvoltă. Actul de creaţie ca activitatea nesănătoasă în sine degajă nişte toxine pe care atletismul le poate contracara cu ajutorul substanţelor benefice secretate. Murakami vede o legătură esenţială între forţa fizică întărită prin exerciţiu şi scris, context în care proverbul antic - Minte sănătoasă în corp sănătos - devine la romancierul nipon - „Un spirit nesănătos are nevoie de un trup sănătos". Corpul se transformă într-un preambul al literei sau litera devine o prelungire a corpului. O teorie similară, numită ulterior a texistenţei apare şi la optzecistul Gheorghe Crăciun, numai că, în descendenţa unui Blecher, la scriitorul român boala, putreziciunea fizică guvernează scriitura dat fiind suferinţa personală aşa cum transpare în Trupul ştie mai mult. Şi la Murakami este suferinţă, dar este una sănătoasă. Muşchii sunt adevărate personaje omniprezente care trebuie îmblânzite, modelate, trupul, un altul care trebuie să i se supună: „Muşchii sunt ca orice altă fiinţă vie care preferă să ducă un trai cât mai uşor şi dacă nu mai simt nici o povară, răsuflă uşuraţi şi şterg orice amintire a ei...Trebuie să-i fac să priceapă clar că nu e de joacă. Trebuie să menţin cu ei o relaţie de tensiune necruţătoare, având grijă să nu clacheze" sau „Corpul este un sistem extrem de practic. Trebuie să îi provoci durere intermitent, pe o perioadă mai lungă, ca să înţeleagă mesajul... trebuie să avansez dialogând atent cu corpul meu."

Fie că aleargă în insula Kawai din Hawaii, în Tokyo, în Cambridge, Massachussets sau în Atena, Murakami îşi păstrează firescul, dezinvoltura relatării, umorul, ca atunci când ridiculizează mentalitatea ţapului ispăşitor sau când se miră că a ajuns în „strania situaţie" de a fi citit de un număr considerabil de oameni, chiar dacă oamenii sunt diferiţi şi percep lucrurile în mod distinct.

Deşi metafora din titlu este facilă, ea chiar exprimă felul de a fi al celui în cauză: un ins ambiţios care nu pune, însă, în prim plan competiţia, ci evoluţia sa personală, pe lungă durată. Murakami nu aleargă pentru a fi primul, aleargă pentru a finaliza cursa. El este un citadin pur sânge, dar scrisul presupune pe lângă forţa fizică întărită constant, solitudine şi reflecţie.