- Mă iubeşti? m-a întrebat nitam-nisam.

- Bineînţeles, am minţit-o, ce întrebare e asta?

Şi m-am urcat pe ea. Aşa, să o liniştesc.

Nici nu trecuse un an şi deja mă săturasem. Mă săturasem de gura ei cu buze cărnoase, de părul ei roşcat şi buclat, de mâinile ei cu degete lungi şi subţiri, de genunchii ei slăbiţi de o boală din copilărie. Mă săturasem de gâtul ei brăzdat de şănţuleţe din ce în ce mai adânci, de ochi ei mici, căprui deschis, mă săturasem până peste cap de urechile ei veşnic roşii.

- Auzi? se trezi iar brusc să mă întrebe, după ce îmi scursesem lichidul alb între picioarele ei bronzate.

- Aud, bineînţeles, încă nu am asurzit.

- Era doar o formă de apel, nu o lua chiar aşa, râse drăgălaş dezvelindu-şi dinţii perfect aliniaţi.

Mă săturasem de alinierea lor, mă plictisea la culme albeaţa lor nefirească în contrast cu pielea arămie a feţei. Mi-am reprimat impulsul de a-i pocni scurt şi tare, sfărâmându-i în mii de cioburi alburii.

- Auzi? continuă în acelaşi stil, nu vrei să facem un copil? Tare mi-aş dori un copil de la tine, coborî vocea mângâindu-mă tandru în josul buricului. Taaree...

Mda, copil îmi trebuia mie acum, aveam de toate, numai copil nu.

- Hmm, m-am trezit mormăind, nu putem să facem acum copil.

- De ce? De ce să nu putem? Nu văd niciun motiv, zise şi se ridică sprijinindu-se într-un cot. Doar dacă nu te simţi tu în stare, punctă şi se uită fix în ochii mei semiadormiţi.

Încercă să se joace cu orgoliul meu, adoptase o tactică străveche, vroia să sar, să-i spun curajos, Cum să nu mă simt în stare, dar ce crezi tu că sunt eu, un papă lapte? Nu, draga mea, nici pe departe, eu sunt viteaz, nu mă face el pe mine, un copil, ci mai degrabă eu îl fac pe el, în trei minute totu-i gata, ia pregăteşte-te, tu pe spate cu bazinul uşor ridicat, eu peste tine, am auzit că aşa sunt şanse mai mari să rămâi gravidă, hai!

- Nu e vorba de asta, am spus calm. Dar, vezi tu, nu avem veioze.

- Aha, zise, aşa e, uite, veioze nu avem. Cum să facem noi copilul dacă nu avem veioze? Vezi tu, mă îngână, ne trebuie neapărat lumină, şi nu orice fel, ci de veioză.

- Poţi să mă ironizezi cât vrei, draga mea. Dar faptul că nu ne mai permitem acum să ne luăm două amărâte de veioze mă face să cred că nu ne putem permite un amărât de copil. Aşa că e mai bine să mai aşteptăm, măcar până ne luăm veioze. Înţelegi?

- O dai de gard, asta faci. De fiecare dată când aduc vorba de copil, îmi vii cu tot felul de motive stupide. Câteodată chiar mă întreb dacă mă mai iubeşti sau nu.

- Draga mea, te iubesc tare mult, am
minţit-o din nou şi am sărutat-o uşor pe urechea stângă.

Nu ştiu cum de pot minţi cu o asemenea naturaleţe. Este ceva deosebit în ceea ce mă priveşte.

- Dacă nu îţi fac acum un copil nu înseamnă că nu te iubesc. O să vină şi copilul, fii fără grijă, că doar ăsta este mersul lucrurilor în viaţă. Dar puţin mai târziu...

- Când? Că mă tot amăgeşti....

- Peste un an, am zis scurt. La anul pe vremea asta îl însămânţăm.

- De parcă ar fi o legumă, începu să râdă.

Am râs şi eu şi am tulit-o la baie. Cine ştie ce idei îi mai veneau. Putea să vrea să facem dragoste din nou. În ultimul timp mă tot vroia în ea. Aşa-mi zicea, de cele mai multe ori brusc, băgându-mi limba caldă în ureche: te vreau în mine.

Mă săturasem şi de limba ei caldă şi umedă, cu gust de tutun sau de mâncare. Mă săturasem până şi de fesele ei în continuă creştere, până şi de sexul ei acoperit în permanenţă de păr pubian. Oricât de mult îmi doream să se epileze, mă refuza.

- Nu vreau, mă doare, îmi spunea mereu.

- Dar copil vrei, îmi venea să-i spun. Vrei copil, dă-ţi părul jos! urlam în gând.

M-am băgat în cadă şi am început să mă masturbez gândindu-mă la o colegă de serviciu. O vedeam în faţa ochilor stând în picioare, cu spatele la mine, îmbrăcată cu o fustă neagră, scurtă. În picioare avea sandale roşii, cu un şnur ce se strângea în jurul gambei. Nepărat cu şnur. Altfel nu avea ce căuta în faţa ochilor mei. Mi-am imaginat-o aplecându-se să îşi dezlege şnurul. Nu purta nimic pe sub fustă! I se vedea umflătura rozalie între pulpele calde.
O, Doamne. Nu mai aveam mult, să nu intre acum că m-am fript. Să nu cumva să i se năzară să vină la baie că m-am ars. Am aruncat speriat o privire către uşă. Era închisă, iar în spatele ei nu se simţea nicio mişcare. Am răsuflat uşurat. Însă senzaţia mi se atenuase. Trebuia să o iau de la capăt. Mi-am eliberat mintea şi m-am orientat cu toată fiinţa către sandalele roşii.
I-am poruncit colegei să lase şnurul şi să se atingă uşor între picioare. M-a ascultat docilă, îi vedeam degeţelul cu unghia mică şi lăcuită cum se mişca uşor de sus în jos. O, doamne, da. Ooo da. Ooooo DA!.

Nu adormise, din păcate. Mă aştepta. M-am băgat în pat şi i-am întors spatele.

- Auzi?

Ooof.

- Ştii că sunt cea mai mică de la mine de la serviciu?

- Da? am întrebat total neinteresat. Ca înălţime sau ca vârstă?

Mi se făcuse somn.

- Ca vârstă, prostuţule, râse. Şi singura fără copil din department.

Îmi mânca zilele cu copilul ei. Mă adusese la exasperare. Îmi venea să o dau cu capul de toţi pereţii.

- Eh, gândeşte-te că tu ai mai puţine griji. Hai, lasă-mă să dorm, că mâine am o zi grea.

- Auzi? începu iar.

Aţipisem.

- Să ştii că eu te iubesc. Chiar dacă nu vrei copil acum...

- Şi eu te iubesc, m-am simţit dator să îi zic.

Dracu' mă lua dacă nu îi ziceam. E o convenţie: îţi zice „te iubesc", îi zici „şi eu te iubesc". Nu se poate altfel.

Devenise un automatism.

Am adormit cu gândul la colega de serviciu. De data asta purta pantaloni de stofă negri şi o cămăşuţă descheiată la ultimii doi nasturi. Nu purta sutien.

***

Peste câteva zile am plecat într-o delegaţie unde m-am culcat cu o puştoaică de liceu. O cunoscusem la magazinul în care trebuia să supraveghez un inventar. Venise să îşi cumpere blugi mulaţi.

Avea şaptesprezece ani şi era mereu îmbujorată.

- Îmi plac bărbaţii însuraţi, zicea între două gâfâieli. Sunt masculini. M-am săturat de mucoşii care roiesc în jurul meu.
Ahh, ce bine e.

Şi îşi înfigea unghiile în spinarea mea. Îmi făcuse numai răni.

- Eşti însurat de mult? m-a luat la întrebări după ce terminasem.

- Nu chiar... de un an.

Îmi aprinsesem o ţigară şi o priveam cum stătea goală pe marginea patului. Avea gâtul subţire şi sânii generoşi.

- Şi nu îţi pare rău că o înşeli?

- Nu chiar... nu.

- E frumoasă?

- E.

- Te iubeşte?

- Ea aşa zice.

- Tu o iubeşti?

- Aşa îi zic.

- Atunci de ce nu eşti cu ea acasă şi eşti aici cu mine? se întoarse privindu-mă oarecum mustrător.

Se îmbujorase ca un trandafiraş.

- Ea nu a vrut să vină. Mereu i-am zis, hai cu mine, când mă culc cu vreo puştoaică să fii şi tu acolo. Poate participi chiar, se spune că în trei e mai plăcut.

Râse.

- Nu ai făcut-o niciodată în trei? zise şi se lipi de spatele meu gol.

- Nu.

- Nici eu... dar câteodată aş vrea. Eu cu doi bărbaţi, apoi eu cu o femeie şi cu un bărbat. Sunt curioasă cum o fi.

- Plăcut, bănuiesc, am zis şi m-am ridicat.

Mă plictiseam.

- Mă duc să fac un duş. Relaxează-te, vin imediat. Nu îţi face griji, camera e plătită până mâine la douăsprezece... Te aşteaptă cineva acasă?

- Nu, i-am minţit pe ai mei că dorm la o colegă. Să învăţăm pentru teză.

- Aha. Foarte bine. Eşti copilul model.

- Nu prea mă înţelg eu cu ai mei, spuse după ce m-am băgat în pat lânga ea. Sunt demodaţi.

- Aşa sunt toţi părinţii, i-am zis monoton punându-mi braţul sub cap.

Mă prinsese o toropeală plăcută. Fetele astea tinere scot untul din tine. Sunt vampiri energetici.

- Nu cred, nu toţi. Doar ai mei. Câteodată vreau să plec de acasă şi să îi las în plata Domnului, cu tâmpeniile lor cu tot. Tu ai copii?

Se ridică într-un cot.

- Nu.

- Şi nu vrei?

- Hm... nu prea.

- Mai bine, copiii sunt nişte monştri. Mici monştri, mâncători de carne vie. Sora mea are un băiat. Îl urăsc.

- Cam multa ură în sufletul tău, am zis cu ochii închişi.

- Dacă l-ai auzi cum urlă din te miri ce, şi tu l-ai urî.

- Probabil.

Vorbea cam mult aşa că am luat-o în braţe. Şi am început să o mângâi între pulpele fierbinţi.

- Ce faci... spuse încet lăsându-se în voia mângâierilor mele.

Iar când am pătruns-o din nou, gemu prelung.

- Ahhhh, ce bine e. Aş face asta până dimineaţă.

Am ajuns acasă în aceeaşi zi, frânt, cu gândul numai la somn.

-- Văd că te-au muncit, nu glumă, mă întâmpină sărutându-mă apăsat.

- Nici nu ai idee cât, i-am zis, întorcându-i sărutul. Dar mă aşteptam la asta, aşa e în delegaţii.

M-am întins în pat îmbrăcat şi am dormit tun doisprezece ore.

***

Peste câteva săptămani am primit un telefon pe mobil. Era puştoaica din delegaţie. Uitasem de ea, aşa că am fost de-a dreptul surprins.

- Am luat numărul tău de la şeful de magazin, îmi spuse.

- S-a întâmplat ceva? am mormăit complet neinteresat.

Eram la birou, prefăcându-mă că muncesc. Cu cât şefii te văd mai absorbit ce ceea ce faci, cu atât te apreciază mai mult. Chiar dacă, în fond, nu faci absolut nimic. Cam ce făceam eu atunci.

- De ce ar trebui să se întâmple ceva ca să te sun?

- Nu ştiu.

- Poate că te-am sunat să aflu ce mai faci.

- Fac bine.

Începuse să mă irite. Nu diger conversaţii de acest gen.

- De fapt, chiar s-a întâmplat, zise schimbând tonul.

Ştiam eu.

- Sunt însărcinată. Şi este al tău, adăugă.

Am rămas o clipă în tăcere.

- Eşti sigură că este al meu?

- Da, nu m-am mai culcat cu nimeni de atunci. Iar până la tine a trecut destul... Vreau să fac un avort. Însă nu îl pot face aici, e prea mic oraşul şi nu vreau să afle nimeni. În special părinţii mei.

- Aha...

- Vin în Bucureşti, şi am nevoie de ajutorul tău... să îmi găseşti un doctor.

- Ai nevoie de bani?

- Da, ar prinde bine. În fond, fără tine nu aş fi ajuns în situaţia asta...

- Da, fără foc nu iese fum, am zis îndreptându-mă spre toaletă.

Băusem cam mult lichid în pauza de masă.

- Când ajungi? Ai unde să stai?

- O să stau la o prietenă în cămin, nu îţi face griji. Te sun când ajung.

Am urinat îndelung, apoi am rămas aşa, uitându-mă tâmp la ochiul de apă îngălbenit din faţa mea. Până mi s-a făcut frig. Atunci
m-am încheiat la pantaloni, am intrat în birou, mi-am luat servieta şi m-am îndreptat spre casă.

Pe drum era să mă calce o maşină, iar eu am lovit o bătrână care m-a bodogănit bătrâneşte. Am înjurat-o în gând tinereşte, apoi am regretat. În fond, era doar o bătrână. Pe care o şi lovisem.

Nevastă-mea nu ajunsese încă, era prea devreme. M-am băgat în cadă şi m-am bucurat de căldura apei pentru o jumătate de oră. Apoi m-am vârât în pat, gândindu-mă că, până la urmă, Steaua rămâne cea mai iubită echipă de fotbal, indiferent ce s-ar întâmpla.

Indiferent ce s-ar întâmpla.

- Hai să facem un copil, i-am zis în seara aceea, sărutându-i urechea dreaptă.

- Când? se întoarse spre mine.

- Acum.

- Ce te-a apucat? Parcă nu aveam veioze.

- Dă-le dracu de veioze. Ce zici, facem?

- Nu ştiu ce te-a apucat, m-ai luat prin surprindere. Nu eram pregătită pentru asta...

- Nu îţi trebuie nicio pregătire.

M-a luat în braţe şi m-a strâns puternic.

- Hai, spuse şi începu să mă dezbrace. Hai, râse dezvelindu-şi dantura albă. Hai, hai, hai!

Am avut-o de trei ori în seara aceea, furibund. Şi în nopţile care au urmat.

***

- Cum te simti?

- Bine... cred.

Era cald afară, iar cabinetul doctorului era lângă un parc, aşa că am însoţit-o câţiva paşi la umbra copacilor.

- Te-a durut?

- Nu, nu prea... a fost ok.

Avea privirea în pământ. Am mers o bucată de drum în tăcere.

- Mă bucur că ai venit cu mine, spuse şi mă luă de braţ. Şi mai ales că m-ai aşteptat. Nu este o experienţă prea grozavă, să ştii.

- Te cred.

- Dacă mai întârziam puteau apărea complicaţii, aşa mi-a zis doctorul. Cu cât e mai mare, cu atât e mai greu de extirpat. De parcă ar fi o măsea stricată.

Râse uşor.

- Vrei să ne aşezăm puţin? m-am gândit să întreb. Eşti cam palidă....

- Am o mică ameţeală, în rest mă simt bine. Dar hai, mă trase lângă ea pe o bancă. E bine aici, la umbra copacilor.

Îşi propti capul de umărul meu.

- Stând aşa cu tine aici, zise după un moment de tăcere, m-aş putea simţi chiar fericită. Departe de lume, departe de tot. Doar noi doi şi bătrâneii de pe banca de alături.

Am mângâiat-o uşor pe păr, atingându-i ceafa. Era umedă şi rece.

Un caniş se gudură pe la picioarele noastre apoi începu să mă tragă de pantaloni. L-am scărpinat după urechi şi l-am gonit blând. A zbughit-o vesel mai departe, alergând după muşte.

Câinii sunt mai fericiţi decât oamenii.

- Trebuie să plec, zise şi se ridică
dintr-odată. Trebuie să prind trenul spre casă...

Mă sărută pe obraz şi o lua spre ieşirea din parc. După câţiva paşi se întoarse şi îmi aruncă un sărut din vârful degetelor. Apoi ieşi în bulevard făcându-se nevăzută.

Am mai rămas pe bancă uitându-mă la crăpăturile din asfalt de la picioarele mele. Linii frânte care se împleteau unele cu altele. Mici pârâiaşe fără apă.

Ca viaţa mea.

Am ieşit din parc, dar nu m-am îndreptat spre casă. Am coborât pe bulevard lovindu-mă de oameni. Aşa, să le văd reacţia. Apoi am intrat la un film, într-un cinematograf anacronic. Am văzut un film american prost, cu multe elicoptere, praf şi gloanţe.

Apoi am ajuns acasă.

***

- Nu pot să fac copii! îmi zise într-o zi, arucându-mi-se în braţe. Am primit confirmarea, spuse în continuare plângând. Ultimele analize asta arată.

- Linişteste-te, am încercat să par cald. Doctorii se mai înşeală. Megem în altă parte, mă interesez, ai să vezi, o să reuşim, am zis repede.

- Degeaba, degeaba... Nu mai cred în miracole, am tot crezut lunile astea, am tot crezut...

Plângea în hohote, îmi udase cămaşa cu lacrimile ei. I-am luat chipul în palme şi i-am şters ochii.

- Nu e sfârşitul lumii.

- O să mă mai iubeşti? O să mă mai iubeşti?

- Bineînţeles, am minţit-o, privind-o drept în ochi. Bineînţeles.

Apoi am strâns-o din nou în braţe. Puternic, să îi arăt că vorbesc serios.

În seara aceea am plecat. În timp ce dormea. Mi-am umplut în tăcere o geantă şi am plecat pe furiş, cu grijă, să nu se trezească.

Devenise un pârâu fără apă.