Cartea Ionesco înainte de La Cantatrice Chauve a lui Mariano Martin Rodriquez rezintă amănunte limpezi despre începuturile scrierilor lui Eugen Ionesco, despre laboratorul de creaţie al dramaturgului francez de origine română, despre perioadele istorice prin care trece, despre perioada de dizgraţie din timpul comunismului, despre relaţiile cu scriitorii francezi sau cu cei de aiurea.

În cadrul reprezentaţiei date la Théâtre des Noctambules din Paris, La Cantatrice Chauve nu s-a bucurat de un mare succes, însă a avut sprijinul unor Raymond Queneau şi André Breton. Ionescu va continua să scrie teatru, în ciuda insuccesului la public. În 1961 i se atribuie, de către Martin Esslin, apelativul de dramaturg al absurdului, după cum se consemnează în The Theatre of the Absurd. Cartea luată în discuţie oferă date şi despre viaţa intelectuală a Bucureştiului, din jurul anului 1930, în care Ionescu avea un rol important: „Dimpotrivă, participase foarte activ la viaţa intelectuală a Bucureştiului din perioada interbelică, alături de prietenii şi colegii săi de generaţie, Mihail Sebastian, Mircea Eliade sau Emil Cioran." (p. 7)

În această primă parte a cărţii sunt date şi amănunte despre primii ani de viaţă ai lui Ionescu: mama franţuzoaică, tatăl român, tatăl îşi părăseşte familia, divorţând, copiii, alături de mamă, îşi trăiesc primii ani la Paris, deşi Eugen Ionescu se naşte la Slatina. În 1922, se mută la Bucureşti, unde trăieşte alături de tatăl lui şi soţia acestuia. Urmează anii adolescenţei cu liceul la „Sfântul Sava", avându-l coleg pe Tristan Tzara.

În aceea perioadă, după cum reiese din carte, Ionescu scria versuri, nu lipsite de o doză de infantilism, ceea ce nu se poate spune despre recenziile lui, eseurile cu vervă, atacatoare, neferindu-se să-şi spună părerea, ca în cazul teatrului lui Lucian Blaga, despre care afirmă: „Cruciada lui Blaga trăieşte prin ideea tragică, nu prin realizarea ei scenică" - p.14

A doua carte scrisă de Eugen Ionescu şi publicată în 1934 este celebra Nu. Se ştie, de altfel, cât de controversată a fost în timp, atacând pe monştrii literaturii şi criticii români şi, ulterior, pe francezi. Tonul zeflemitor îl identificăm şi în frazele lui despre critici, în care nu acuză neapărat cultura română pentru nerecunoaşterea ei în plan internaţional, cât, mai de grabă, subliniază superficialitatea marilor culturi care nu se uită spre culturile minore, din tot felul de prejudecăţi, pierzând astfel, poate, genii.

O altă carte peste care autorul spaniol zăboveşte este cea referitoare la Victor Hugo, publicată în fascicole în revista Ideea Românească, în care stilul adoptat nu este unul elogios, ci, dimpotrivă, nuanţează caracterele poetului francez prin care demonstrează că n-ar fi decât un adunător de glorii, servindu-se de elementele literaturii.

O remarcă foarte elogioasă la adresa lui Eugen Ionescu este aceea prin care se aminteşte că a fost printre puţinii tineri care nu au intrat în nicio grupare politică, de genul legionarismului, fascismului, comunismului, ştiindu-se că Nae Ionescu a fost unul dintre intelectualii proeminenţi care i-a atras pe tinerii de marcă în grupările legionare. Eugen Ionescu, dimpotrivă, preferă să ia drumul Parisului, despărţindu-se, cum s-a crezut iniţial, de cultura română. Însă, a fost o falsă despărţire, pentru că va mai ţine legătura cu revistele din ţară, cu scriitorii, deşi avea la îndemână, ca limbă maternă, franceza.

Mai mult, în diferite forme, încearcă să promoveze cultura română în Franţa, fie traducând în limba franceză unii scriitori, fie punând bazele unui lectorat de limbă română la Montpellier.

Spre deosebire de tatăl său, care se adapta foarte uşor la toate conjuncturile politice şi istorice, Eugen Ionescu avea convingeri ferme de la care nu se abătea. După cum ne prezintă autorul, şederea lui în Franţa, neavând cetăţenie franceză, era oarecum incert. „În plus, îşi reafirma dorinţa de a lucra din nou ca funcţionar al statului român, dar în Franţa, deoarece situaţia sa era mai mult decât precară după trei ani în care nu avusese o slujbă decentă." - p.48

Situaţia lui fusese atât de grea, încât acceptase o slujbă sub nivelul pregătirii lui, într-o fabrică de vopsitorie. „A luat decizia de a nu mai fi un scriitor român, dat fiindcă i se închiseseră toate porţile în propria ţară." - p. 49.

Cartea autorului spaniol este extrem de bine documentată, ajungând la sursele exacte în ceea ce priveşte La Cantatrice Chauve care, pare-se, a pornit dintr-o joacă, dintr-un dialog cu Rodica, pe când se întorceau de la Londra. Deşi luase hotărârea de a nu mai fi autor român, a ţinut permanent legătura cu cei din ţară, trimiţând scrisori în franceză prietenilor, fragmente din cărţile lui fie în franceză, fie în româneşte, poeme, aforisme etc.

Cu toate acestea, în perioada în care Ceauşescu ia drept model socio-cultural pe cel nord coreean, prin impunerea cultului personalităţii, Eugen Ionescu se află pe lista neagră a scriitorilor, alături de Paul Goma, deşi, reprezentaţii ale pieselor lui existau în ţară, sporadic, e drept, dar cu succes: „În 12 mai 1980, la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca, grupul Ars Amatoria (...) a obţinut un succes enorm cu piesa Englezeşte fără profesor." Mergând pe linia stilistică a pieselor de teatru ionesciene, Mariano Martin Rodriquez indică elemente la care Ionescu apelează, cum ar fi deconstrucţia, pentru a elibera teatrul de încorsetarea clasică  „deconstrucţia teatrului se traduce în distrugerea sa" până cade în antipiesă, cum e cazul piesei Englezeşte fără profesor. Autorul face o remarcă amară în privinţa literaturii noastre şi a celor cu putere decizională de la Ministerul Educaţiei, în sensul că, pe când Cîntăreaţa cheală se află în manualele franceze de peste trei decenii, Englezeşte fără profesor nu se află în manualele româneşti nici măcar fragmentar.

„De la Englezeşte fără profesor la Cantatrice chauve", care face corpus-ul celui de-al doilea capitol, prezintă câteva elemente de nuanţă cu privire la piesă, comparându-se conţinutul versiunii româneşti cu versiunea franţuzească.

Un prim element de diferenţiere între cele două piese este nonsensul care, în La Cantatrice chauve, este englezesc, precum elementele foc, tăcere, faţă de Englezeşte fără profesor în care doar mustaţa domnului Smith face diferenţa. Estetica variantei franceze şi stilul rafinat reprezintă un alt punct de diferenţiere între cele două variante.

Golirea teatrului de însuşi conţinutul care-i conferă consistenţă, cum se întâmplă în varianta românească, creează acestui gen o valoare alegorică şi ironică, prin aceea că teatrul ar trebui să se adreseze doar specialiştilor. Analiza comparativă făcută de Mariano Martin Rodriquez pe cele două texte atinge cele mai subtile adâncimi ale comprehensiunii, aducând la suprafaţă metatextul din piese, jocul de limbaj, ironia numelor prin combinarea elementului specific românesc cu cel idiş, în anumite cazuri: „Doamna Parker cunoaşte un băcan român, unul Popescu Rosenfeld sosit de curând din Constanţa. E un mare specialist în iaurturi. A făcut şcoala de fabricanţi de iaurt din Cobalcic." - p.99.