Tanti Denisa Sfârâială, din cea mai recentă carte a cunoscutului om de radio Sebastian Sârcă, este o candidată redutabilă la titlul „baba absolută în rău" din literatura română...

În Colecţionarul de iluzii, apărut la editura Info Team, Bucureşti, în 2009, Sebastian Sârcă impresionează, în mod previzibil, prin aceleaşi plusuri ca în cazul trilogiei sale romaneşti de debut, Jurnalul unui răzvrătit (Editura Pildner & Pildner, Târgovişte, 2007-2008), a cărei apariţie am semnalat-o cu entuziasm, remarcând faptul că, dacă ar fi apărut mai devreme, i-ar fi asigurat deja autorului o poziţie fruntaşă în eventualele clasamente ale literaturii române. (Dar, din păcate, cartea se remarcă şi prin aceleaşi minusuri, cu atât mai vizibile, prin contrast, cu cât sunt mai convingătoare cele dintâi. Pur şi simplu, eu unul mi-aş fi dorit, din tot sufletul meu de cititor încercat, ca toate acele mici neajunsuri să nu fi fost acolo, sau să fi putut face abstracţie de ele, întrucât bruiază, uneori strident, o carte altminteri fundamental bună, dovedind, dacă mai era nevoie, faptul că exigenţele prozei scurte sunt altele decât ale romanului, şi că orice detaliu al textului, cât de mic, are o mai mare relevanţă şi vizibilitate decât în cazul unei proze de întinderi mai mari.)

La capitolul calităţi iese în evidenţă, înainte de toate, capacitatea de a crea tipologii năucitoare, uşor de recunoscut în viaţa reală, schiţate cu mână sigură, din câteva tuşe, apoi nuanţate spectaculos până în ultimele amănunte, precum (pe locul I, cu coroniţă) cea în care se înscrie diabolica tanti Denisa Sfârâială din nuvela Moştenitorul (de departe preferata mea), apoi beţivanul atârnător Trifon Stăruială din Fereastră în fereastră, adevărat vampir energetic (pedepsit exemplar prin căderea într-o hazna de ţară, după modelul lupului din Capra cu trei iezi), la egalitate cu familia Fudulu din Blestemul indigo (cealaltă preferată a mea, pentru fineţea cu care se apropie de literatura de anticipaţie sau pentru fantasticul ei discret din teoria „oamenilor indigo"), „căzuta din paradis" Mirela Cârlan din O iubire ratată, moldoveancă din stirpea „rusoaicei", cu gesturi contradictorii dizolvate într-un destin telenovelistic, şi Modest Omu din Transfer în oglindă, devenit, spre disperarea familiei, din amploaiat cheferist, scriitor, peste noapte, în urma unei anomalii fiziologice, din fericire rezolvate chirurgical. Fiecare text se aglutinează în jurul unui personaj memorabil, „rotund", secondat de o sumedenie de alte personaje de regulă pitoreşti, cărora, prin contrast, numai „plate" nu le-ai spune, în pofida distincţiei cunoscute. Intrat relativ târziu în literatură, Sebastian Sârcă are şcoala vieţii, iar proza sa a avut, astfel, şansa de a câştiga enorm în densitate. Neindiferent la lumea în care trăieşte, bun diagnostician, în ultimă instanţă, el ţine să reacţioneze faţă de aceasta prin scris, tratându-şi dezamăgirile printr-un sarcasm pe măsură (care se dovedeşte, însă, de cele mai multe ori, o soluţie prea facilă, prea la îndemână). La capitolul defecte se remarcă şi idealismul emergent (de unde, probabil, şi dezamăgirea consecventă depăşită într-un sarcasm compensator, scăpat adesea de sub control), exhibat în mod programatic, explicitat până şi în prefaţa exaltată, tezistă, intitulată Culoarea iluziilor (care începe, romanţios, astfel: „Călătoresc adesea spre absolutul fiinţei mele într-o deplină uitare de sine"... - cititorul contemporan ar fi priceput, probabil, şi singur, fără atâta ajutor, pe ce poziţii morale sau estetice se situează autorul), precum şi (cu prea puţine excepţii) lipsa de realism a unor replici, care aparţin mai mult autorului decât personajelor sale. Dar cel mai mare deserviciu i-l face, pesemne, onomastica forţată, în condiţiile în care un studiu al lui Garabet Ibrăileanu despre evoluţia numelor personajelor de teatru de la Alecsandri la Caragiale părea să fi elucidat, oarecum, chestiunea şi riscurile pe care le implică. În cazul de faţă, ne-am cam întors, în privinţa onomasticii, la (sau dincolo de) Alecsandri, iar sarcasmul programatic, ludicul asumat sau autoironia auctorială  dovadă că scriitorul şi-a pus, totuşi, unele întrebări în această privinţă  par total depăşite de situaţie. Astfel, dacă protagonistul trilogiei răzvrătirii era filosoful Seninu Gheorghiu (şi în mai multe sute de pagini stranietatea prenumelui ar fi trecut, în cele din urmă, neobservată, în urma acomodării), aici entomologul Victor Fluture se căsătoreşte - fatalitate! - cu Lucica Buburuză; copii lor, născuţi într-un anume anotimp, sunt numiţi Cireşica şi Vişinel (iar autopersiflarea, oricât de insistentă, nu ajută aici prea mult); bărbtul fără însuşiri Modest Omu, căsătorit cu Mirandolina împreună cu care are o fată, Carmencita, este promovat de scriitura profundă a criticilor literari Ionel Scrisu şi Adrian Adâncu, şi contestat de poeto-pictoriţa Avida Gogu şi scriitorii Petre Carcalete, Nicolae Ştersu, George Cotângeală şi Paula Drojdoiu (rataţi, fireşte, etilici); moştenitorul Dorel Risipitu este apelat telefonic de agentul de poliţie Marin Chichiţă de la secţia de poliţie de pe strada Flămândă, colţ cu Caşului, coborând dinspre Doctor Brândză (aici chiar am râs); mătuşa sa, vicioasa şi interlopa Denisa Sfârâială, fostă pedagogă la un orfelinat de fete, care se ocupă, din pasiune, cu diverse escrocherii, de la cerşit la diverse codoşlâcuri sau chiar la producerea de filme porno, în care vrea să-şi implice până şi propriul nepot, pe care-l descoperă corespunzător de potent şi căruia-i tot promite întruna, în schimbul a diverse servicii, că lui şi numai lui îi va lăsa apartamentul moştenire, manageriază cu succes în jungla urbană „bucăţele" gen Monalisa Piele, Veronica Pecingine, Neli Prăjitură, Nico Ciorbă, Angi Legătură, Jeni Boarfă, Lidia Coconeţ, Flori Frigescu, Dida Spoială, Garofiţa Baubau, Stela Poponeţ „şi câte altele", vorba autorului; îndrăgostitul nenorocos Ovidiu Mormoloc este coleg de facultate cu patronul de „bar barbar" Florin Pricopseală, evident reuşit în afaceri; în barul cu pricina activează constant numiţii Luţă Buibaş, Cercel Buleandră şi Gelu Mătărângă; Mirelei inimii sale („logodnică de-a pururi, iubită niciodată" altfel decât la modul platonic) îi face curte universitarul Viorel Pricăjitu, încă nescăpat de sub papucul mamei autoritare; ea se căsătoreşte în cele din urmă, din interes, ca şi prima dată, cu evreul ochelarist Arthur Strungaru, care o poate trata de cancer în Israel; omul indigo, Adam Printz, de felul lui softist (profesie a viitorului, din care pare împrumutat vremurilor noastre însuşi personajul), trăieşte, în urma unui temeinic coup de foudre, o fastuoasă şi fatidică poveste de dragoste - regulamentară - cu predestinata Eva (avocată; păcat de părinţii diabolici ai acesteia, desprinşi direct din descendenţa lui Moş Teacă, care contribuie din plin la eşecul mariajului); prin peisajul nuvelei mai trec psihologul Cilibiu, profesorul Patentaşu (deschis spre nou, nu?), fufa Olivia Primejdie (amatoare de sex cu negri, care se va dovedi în cele din urmă, netrădându-şi povara numelui, soi rău, belea mare), colegii slab pregătiţi profesional George Grămadă, Virgil Slabu şi Valentin Blegu şi patronul şmenar Tufănel Marţafoi, dedulcit la contracte cu statul, executate, fireşte, de mântuială. Quod erat demonstrandum. Numele caracterizează deja personajul, îl pre-destinează, dar într-un mod mult prea evident, chiar agresiv, nescuzat până la capăt de năduful sarcastic sau  şi mai grav  de intenţia moralizatoare: aici ar putea fi o problemă, pentru unii cititori. Dar, repet, dincolo de aceste derapaje onomastice sau stilistice şi de un idealism pe care n-ai cum să nu i-l ierţi autorului, mai ales dacă te recunoşti în principiile de viaţă profesate de el, cartea e una izbutită, întrucât conturează magistral nişte personaje absolut memorabile, uşor de reperat  cu deosebită satisfacţie!  în realitatea înconjurătoare. Iar acest lucru, cu toată sinceritatea, chiar nu este la îndemâna oricui.