Provenită dintr-o familie mixtă, cu tatăl senegalez şi mama franţuzoaică, profesoară de biologie, Marie Ndiaye se naşte în 1967 la Pithiviers, la aproape zece kilometri distanţă de Paris.

Este descoperită la vârsta de 17 ani de Jérôme Lindon, fondatorul editurii Minuit, care o şi debutează cu volumul Quant au riche avenir. Primeşte în 2001 premiul Femina pentru romanul Rosie Carpe, piesa sa de teatru Papa doit manger figurează în repertoriul Comediei Franceze, fiind prima scriitoare în viaţă care are această onoare, iar în 2009 ultimul său roman, Trois femmes puissantes, este distins cu premiul Goncourt, după ce este reeditat de 10 ori într-un tiraj total de 140000 exemplare. Figura tatălui, reîntors în Senegal la un an de la naşterea autoarei, şi revăzut abia la vârsta de 22 ani, domină acest volum. Până la acest ultim roman, scriitoarea nu evocase niciodată Africa, în opera sa atât de variată şi vastă, în 23 de ani reuşind să publice peste 40 de cărţi. La Berlin, unde locuieşte de doi ani împreună cu soţul său, scriitorul Jean-Yves Cendrey şi cu cei trei copii ai lor, este atrasă de ideea de a scrie despre Africa, unde totuşi nu fusese decât de vreo trei ori. «De fapt, relaţia mea cu Africa este abstractă, vagă, în sensul că Africa, în mintea mea, este mai degrabă un vis decât o realitate. [...] Singurul lucru care se schimbă, atunci când ai o origine africană, este că eşti negru, este vizibil. Dar asta-i tot. Am fost crescută într-un univers 100% francez. În viaţa mea, originea africană nu are cu adevărat sens. Africa este un loc care mă intrigă, mă fascinează, dar acolo eu sunt absolut străină. Am întâlnit deseori francezi, care au fost crescuţi în Africa şi sunt mai africani decât mine. » Ea explică de asemenea că poţi fi negru, fără să fii african, iar când, la 22 de ani ajunge pentru prima dată în Africa şi îşi întâlneşte tatăl mărturiseşte: «Nu recunoşteam nimic, absolut nimic. Dimpotrivă, era absolut ciudat, diferit, dar în sens pozitiv, nu neplăcut.» Romanul Trois femmes puissantes, carte de o mare limpezime «ce poate fi citită la mai multe niveluri, de tot felul de oameni diferiţi», dupa cum îşi doreşte autoarea, are în cetru trei femei ce spun «nu», dar tratează în special relaţia lui Norah, alter ego al scriitoarei, cu tatăl despotic şi cu continentul african, în care aceasta nu se regăseşte.

BIBLIOGRAFIE - romane: Quant au riche avenir (Minuit, 1985), Comédie classique (P.O.L, 1988), La femme changée en bűche (Minuit, 1989), En famille (Minuit, 1991), Un temps de saison (Minuit, 1994), La naufragée (Flohic, 1999), Rosie Carpe (Minuit, Premiul Femina 2001),  Autoportrait en vert (Mercure de France, 2005), Mon cśur ŕ l'étroit (Gallimard, 2007), Trois Femmes puissantes (Gallimard, Premiul Goncourt 2009); piese de teatru: Hilda (Minuit, 1999), Papa doit manger (Minuit, 2003), Rien d'humain (Les Solitaires Intempestifs, 2004), Les serpents (Minuit, 2004)

Şi cel care o întâmpină sau care apăru ca din întâmplare pe pragul casei sale mari din beton, într-o intensitate de lumină dintr-o dată atât de puternică, încât corpul său înveşmântat în nimb părea să o producă şi să o răspândească el însuşi, bărbatul care stătea acolo, mic, împovărat, împrăştiind o strălucire albă, ca un bec cu neon, bărbatul ivit în pragul imensei sale case nu mai avea nimic, îşi spuse îndată Norah, din impozanţa, din alura, din tinereţea sa odinioară atât de misterios neschimbată, încât părea nepieritoare.

Îşi ţinea mâinile încrucişate pe burtă şi capul înclinat într-o parte, iar capul bărbatului era cărunt şi burta îi era proeminentă şi moale sub cămaşa albă, deasupra centurii pantalonului crem.

Era acolo, aureolat de o strălucire rece, fără îndoială picat în pragul casei sale arogante de pe creanga vreunui flamboaiant*, dintre cei plantaţi în grădină, fiindcă, îşi spuse Norah, atunci când se apropie de casă, privind prin gard uşa de la intrare, nu o văzuse deschizându-se pentru a-l lăsa să treacă pe tatăl său  şi iată că totuşi el apăruse în ziua pe sfârşite, acest bărbat iradiant şi decăzut, căruia o monstruoasă lovitură în cap părea să-i fi înlocuit proporţiile armonioase, pe care şi le amintea Norah, cu cele ale unui bărbat gras, fără gât, cu picioarele greoaie şi scurte.

Nemişcat, el o privea înaintând şi nimic din privirea sa ezitantă, un pic pierdută, nu mărturisea că îi aşteptase venirea, nici că îi ceruse asta, nici că o rugase stăruitor să-l viziteze (atât cât, se gândi ea, poate fi capabil un asemenea bărbat să implore un sprijin oarecare).

El era acolo pur şi simplu, după ce părăsise, probabil, dintr-o bătaie de aripă, ramura groasă a copacului flamboaiant care întindea o umbră galbenă peste casă, pentru a ateriza cu greutate pe pragul de beton crăpat, şi părea că doar întâmplarea purtase paşii lui Norah spre poartă în acel moment.

Şi acest bărbat, care putea face să treacă o rugăminte proprie drept ceva ce de fapt i se cerea lui, o privi împingând poarta şi intrând în grădină, cu aerul unei gazde, care, uşor deranjată, se străduieşte să ascundă acest lucru, cu mâna streaşină la ochi, deşi seara deja scălda în umbră pragul luminat totuşi de strania sa persoană, strălucitoare, electrică.

- Ia te uită, tu eşti, zise el cu o voce surdă, slabă, nesigură pe sine în franceză, în ciuda stăpânirii excelente a limbii, ca şi cum teama orgolioasă pe care o avea mereu faţă de anumite greşeli greu de evitat sfârşise prin a face să-i tremure vocea.

Norah nu răspunse.

Îl îmbrăţişă scurt, fără să îl strângă la piept, amintindu-şi că detesta contactul fizic, după felul aproape imperceptibil în care carnea flască a braţelor tatălui se contracta sub degetele ei.

I se păru că simte şi un iz de mucegai.

Dacă mirosul provenea de la inflorescenţa abundentă, istovită, a marelui flamboaiant galben care îşi întindea crengile dincolo de acoperişul plat al casei şi printre florile căruia poate că îşi făcuse cuibul acest bărbat plin de secrete şi prezumţios, pândind, se gândi Norah jenată, cel mai mic zgomot de paşi care se apropiau de poartă, pentru a-şi lua zborul şi a se aşeza stângaci în pragul imensei sale locuinţe din beton brut, sau dacă mirosul venea chiar din corpul şi hainele tatălui său, din pielea sa bătrână, încreţită, de culoarea cenuşii, asta ea nu o mai ştia, n-ar fi ştiut să o spună.

Putea cel mult să afirme că el purta în ziua aceea, că de-acum purta fără îndoială tot timpul, gândi ea, o cămaşă boţită şi cu pete de sudoare şi că pantalonii îi erau tociţi şi lucioşi la genunchi, unde făceau cute urâte, fiindcă, ori, fiind o pasăre prea grea, cădea de fiecare dată când lua contact cu solul, ori, îşi zise Norah cu o milă uşor obosită, devenise şi el, la urma urmei, un bătrân neglijent, indiferent sau orb în faţa mizeriei, deşi îşi păstrase obiceiurile unei eleganţe convenţionale, fiind îmbrăcat ca întotdeauna în alb şi în culoarea untului proaspăt şi neapărând niciodată, nici chiar în pragul casei sale, fără să îşi îndrepte nodul de la cravată, din orice salon prăfuit ar fi ieşit sau de pe crengile oricărui flamboaiant istovit de flori ar fi zburat.

Norah, care sosea de la aeroport, de unde luase un taxi, apoi mersese mult prin arşiţă, fiindcă uitase adresa exactă a tatălui său şi nu ar fi putut ajunge decât recunoscând casa, se simţea cleioasă şi murdară, slăbită.

Purta o rochie verde de culoarea teiului, fără mâneci, imprimată cu floricele galbene asemenea celor căzute din flamboaiant care se aşternuseră pe prag, şi sandale plate de acelaşi verde blând.

Remarcă tulburată că tatăl său avea picioarele încălţate în şlapi din plastic, tocmai el, care făcuse întotdeauna un act de mândrie din a nu apărea niciodată decât în pantofi lustruiţi, bej sau alb gălbui.

Să fi fost din cauză că acest bărbat neglijent îmbrăcat îşi pierduse orice legitimitate de a o judeca cu un ochi critic, dezamăgit sau sever, sau fiindcă, având deja treizeci şi opt de ani, ea nu mai punea preţ pe părerile provocate de felul cum arăta   oricum, îşi spuse că s-ar fi simţit stânjenită, chiar mortificată, să se prezinte, cu paisprezece ani înainte, transpirată şi obosită în faţa tatălui său, al cărui fizic şi alură nu erau afectate nici de cel mai mic semn de slăbiciune sau de sensibilitate provocat de caniculă, în timp ce astăzi aceste lucruri nu o mai interesau, ba chiar oferea atenţiei tatălui său, fără să se ascundă, o faţă fără machiaj, lucioasă fiindcă nici măcar nu-şi dăduse osteneala să se pudreze în taxi, spunându-şi surprinsă: Cum am putut să acord atâta importanţă acestor lucruri, şi gândind cu o veselie un pic acidă, un pic ranchiunoasă: Poate să creadă despre mine ce vrea, fiindcă îşi amintea remarcile crude, jignitoare, făcute cu dezinvoltură de acest bărbat superior, atunci când, adolescente fiind, ea şi sora sa veneau să-l vadă şi când toate se învârteau în jurul lipsei lor de eleganţă şi a absenţei rujului de pe buze.

Ar fi vrut să-i spună acum: Îţi dai seama, ne vorbeai ca unor femei şi ca şi cum am fi fost datoare să fim seducătoare, în timp ce noi eram doar nişte puştoaice şi eram fetele tale.

I-ar fi plăcut să i-o spună cu o lejeritate un pic dojenitoare, de parcă n-ar fi fost decât o formă de umor un pic grosolan de-al tatălui său, de care să râdă amândoi acum - el, cu o undă de regret.

Dar văzându-l în şlapii săi din plastic, pe pragul de beton presărat cu flori putrezite, pe care poate că le făcea să cadă, când cu un zbor obosit şi greoi îşi părăsea copacul flamboaiant, îşi dădu seama că el nu se mai obosea să o examineze şi să formuleze o judecată cu privire la ţinuta ei şi îi fu clar că nu ar fi auzit sau înţeles nici cea mai insistentă aluzie la opiniile răutăcioase pe care le emitea odinioară.

Avea ochii adânciţi în orbite, privirea rătăcită, un pic fixă.

Atunci se întrebă dacă el îşi amintea totuşi că îi scrisese pentru a-i cere să vină.

- Ei, intrăm? zise ea, schimbându-şi geanta de voiaj pe celălat umăr.

- Masseck!

Şi bătu din palme.

Licărirea glacială, aproape albăstrie, pe care o răspândea corpul său inform, păru să crească în intensitate.

Un bătrân în bermude şi tricou polo rupt, desculţ, ieşi vioi din casă.

- Ia geanta, îi ordonă tatăl lui Norah.

Apoi, adresându-i-se ei:

- Este Masseck, îl recunoşti?

- Pot să-mi duc singură geanta, zise ea, regretând imediat aceste cuvinte care nu puteau decât să-l jignească pe servitorul obişnuit să ridice şi să care, în ciuda vârstei sale, greutăţile cele mai incomode, însă atunci când îi întinse brusc geanta, acesta, nepregătit, se împletici, înainte de a-şi reveni şi de a-şi arunca geanta în spate, pentru a intra apoi, aplecat, în casă.

-Ultima dată când am venit era Mansour, zise ea, pe Masseck nu îl cunosc.

- Care Mansour? întrebă tatăl său cu aerul acela rătăcit, aproape înmărmurit, pe care nu i-l mai văzuse niciodată până atunci.

- Nu-i ştiu numele de familie, dar acel Mansour a trăit aici ani de zile, spuse Norah, care se simţea uşor cuprinsă de o jenă lipicioasă, sufocantă.

- O fi fost poate tatăl lui Masseck.

- Ah, nu, şopti ea, Masseck este prea bătrân ca să fie fiul lui Mansour.

Şi fiindcă tatăl său părea din ce în ce mai dezorientat, ba părea chiar gata să se întrebe dacă nu-şi bătea joc de el, adăugă repede:

- Dar asta chiar nu are nicio importanţă.

- Nu am avut niciodată vreun Mansour în slujba mea, te înşeli, îi zise el cu un surâs arogant, condescendent, care, fiind prima manifestare a vechii personalităţi a tatălui său, cu micul zâmbet dispreţuitor parcă la fel de enervat ca întotdeauna, îi încălzi inima lui Norah, având în vedere că acest bărbat plin de el continua să se încăpăţâneze să aibă ultimul cuvânt mai mult decât să aibă dreptate.

Totuşi, era sigură de prezenţa unui Mansour, sârguincios, răbdător, eficace, alături de tatăl său, timp de ani de zile, şi chiar dacă atât ea cât şi sora ei nu veniseră în copilărie, de fapt, decât de vreo trei patru ori în această casă, ele pe Mansour îl văzuseră şi nu pe acest Masseck cu chip necunoscut.

De cum intră, Norah simţi cât de goală era casa.

Se înserase deja.

Salonul mare era întunecat şi tăcut.

Tatăl aprinse un lampadar şi o lumină săracă, ca cea propagată de becurile de patruzeci de waţi, dezvălui interiorul camerei cu lunga sa masă de sticlă.

Pe pereţii cu tencuiala scorojită, Norah recunoscu fotografiile reprezentând satele de vacanţă pe care tatăl ei le stăpânise şi le administrase şi care îl ajutaseră să facă avere.

O mulţime de oameni trăiseră întotdeauna pe lângă bărbatul acesta mândru de reuşita sa, nu atât generos cât, crezuse Norah mereu, mai ales dornic să arate că era în stare să găzduiască şi să întreţină fraţi şi surori, nepoţi şi nepoate, rude diverse, şi de aceea Norah nu văzuse niciodată salonul aşa cum era acum.

Mereu se tăvăleau copii pe canapele, cu burţile în sus ca nişte pisici îmbuibate, în timp ce bărbaţii beau ceai, uitându-se la televizor, iar femeile erau într-un continuu du-te-vino între bucătărie şi camere.

În seara aceea, goală, camera îşi arăta cu cruzime duritatea materialelor, pardoseala strălucitoare, pereţii de ciment, îngustul ornament în relief al ferestrelor.

- Soţia ta nu este aici? întrebă Norah.

El luă două scaune de lângă masa mare, le aşeză unul lângă altul, apoi se răzgândi şi le puse la loc. Aprinse televizorul şi îl stinse chiar înainte să apară vreo imagine.

* flamboyant - Delonix regia, arbore tropical cu flori roşii şi portocalii, originar din Madagascar, dar care creşte şi în alte regiuni tropicale.

Traducere şi prezentare de Camelia Adriana ŢUGLEA după Marie NDiaye