Sau aproape nimic din ceea ce ne aşteptam să fie. Dar strategia de marketing, plus notorietatea unui nume fac minuni, creează orizonturi de aşteptare, dinamitate apoi, din păcate.

Astfel se întâmplă cu volumul de confesiuni, Prin perdea (de fapt, false confesiuni, după cum se va vedea pentru că la final nu putem spun mai nimic despre persoana reală) al doamnei psiholog Aurora Liiceanu care se plasează în topul vânzărilor la editura Polirom.

În primul rând autoarea trece totul prin prisma meseriei sale. Se pare că nu mai există nimic în viaţă în afară de psihologie. Cartea devine în atare condiţii un soi de tratat aplicat al acestei ştiinţe în care experienţele personale de viaţă sunt livrate drept exemple. Poate că nu ar deranja atât de tare această psihologizare în exces dacă autoarea ar fi scris cu talent sau cel puţin cu mai multă sensibilitate feminină, mai multă candoare. Rândurile înşirate conform unei logici interioare care îmi scapă, probabil că ghidate de fluxul amintirii, şi porţionate tematic, adesea purtînd titluri esopice... de mucava (Lumea e un roman sau Profesorul numai unul este sau Dacă minţi, minte isteţ! sau Demnitate prin minciună) sunt rodul unei minţi lucide, prea lucide pentru, e adevărat, clişeul feminităţii simţitoare, afective, materne, o minte obsedată de analiză şi interpretare. Chiar şi devoalând stereotipul mai sus amintit, se simte nevoia unei inimi care să bată în spatele paginilor. Aici doar bate câmpii pe tarlaua psihologiei, imprimând lecturii un gust searbăd, de nicăieri.

Sub auspiciile aceleiaşi deformaţii profesionale se plasează şi debutul cărţii, asexuata autoare care nu lasă să se vadă nicio părticică din sine pe tot parcursul aşa-ziselor confesiuni, notează „Când mi-am dat doctoratul în Psihologie..." Ceea ce urmează, amintirea tristă a unui Noica misogin care îndemna o tânără să se ocupe de volănaşe şi dantele, în loc de probleme ale spiritului, chestiuni culturale, fapt absolut blamabil şi simptomatic pentru o societate ca a noastră, machistă din născare şi până în mormânt, nici nu mai contează. Totul este compromis de spectrul ameninţător al psihologiei.

Demonstraţia stridentă face păcatul acestei cărţi, dincolo de lipsa talentului care este precum un defect fizic - purtătorul nu poate fi învinuit. Cota cea mai înaltă a demonstraţiei o atinge autoarea, însă, atunci când împărtăşeşte cititorilor un caz, o telenovelă de cea mai proastă speţă a unei fete de la ţară venite la Bucureşti să dea la facultate, seduse de un tip bogat, cu afaceri dubioase şi întreţinute de acesta. Fata în cauză, pe numele ei eminesciano-pământesc de Cătălina are dileme existenţiale sau cam aşa ceva, iar doamna Liiceanu este chemată să le spulbere. În final (cum altfel decât un
happy-end pilduitor?), săraca damă de consum, eliberată de statutul de obiect prin uciderea mafiotă a sponsorului ei, o ia de la capăt (demn?) şi se mărită cu un altul (o căsătorie inteligentă, spune chiar autoarea făcându-ne cu ochiul, complice), undeva în străinătate. Urale!

În alt registru tematic, ne-am fi aşteptat ca semnatara volumului să-şi lepede straiele cele urâte, de paradă şi să lase la vedere feminitatea. Mărturisesc că auzind-o pe inculpată vorbind despre mirajul maternităţii la o emisiune tv, m-am lăsat înduplecată să-i cumpăr cartea şi rău am făcut. Sau poate că este de vină doar percepţia mea eronată despre o feminitate de tip clasic, afectivă, caldă, instinctuală. Mă păstrez, însă, în limitele acestei percepţii şi sancţionez şi în calitate de mamă, privirea rece, didactică asupra acestui miracol, exclusiv feminin, maternitatea.

La fel de... masculină se dovedeşte Aurora Liiceanu şi atunci când povesteşte despre experienţele ei în câmpul muncii, cele având legătură cu rolul de mamă. Obligată să se reconvertească profesional după afacerea Meditaţia Transcendentală1, un aspect, de altfel, extrem de nedrept al regimului comunist care a înghenunchiat oameni şi i-a umilit, autoarea se vede nevoită să lucreze ca muncitor necalificat la grădiniţa de pe lânga fabrica Suveica. Copiii n-o emoţionează, mărturiseşte chiar că nu îi plac. Ceea ce o animă este doar infatuarea unor educatoare, umilinţa zilnică pe care trebuie să o îndure. Nici când ajunge să lucreze cu persoane cu handicap, hipoacuzici, doamna psiholog nu se arată mai maternă. Un monstruos bărbat în corp de femeie (un corp total inutil, după cum se vede, pentru că doamna nu-şi permite să-l facă să simtă, nu există bărbaţi în viaţa ei, în afara micului Ştefan pe care îl tratează tot ca pe un experiment psihologic).

Sfera tematică a volumului tentează şi problematica prieteniei. Vorbind despre Eleni, doctoriţa care a asista-o la naştere şi care i-a devenit apoi prietenă intimă şi sprijin real în anii grei ai penuriei comuniste când trimitea din Grecia pachete cu alimente şi haine, Aurora Liiceanu sfârşeşte prin a face reproşuri despre pasiunea erotică. Eleni se transformă într-o posedată dezlănţuită sălbatic sub privirile de gheaţă ale monstrului masculin sau asexuat care o judecă pentru iubirea ei nepotrivită pentru un Don Juan grec.

Dar cum nimic nu este absolut negativ sau absolut pozitiv decât în basmele populare, cerul realităţii, fie el şi un cer de hârtie, are umbre, tonuri. Aşadar trebuie menţionate şi punctele bune. Dacă pe tot parcursul volumului aerul îmbâcsit al psihologizării delirante musteşte pe aproape fiecare pagină, există şi câteva fragmente care se salvează, precum cele din Serenade, entertainment şi cercetare, cele despre experienţa anchetelor de teren cu folcloriştii, conduşi de Mihai Pop. Aici condeiul viril (în sensul rău al cuvântului) şi rece al Aurorei Liiceanu se relaxează, chiar dacă niciun val de talent scriitoricesc nu o inundă instantaneu. Apare umorul ceea ce reprezintă o calitate incontestabilă a stilului scriitorilor mari (fapt ce nu o transformă şi pe autoare, evident), gustul pentru poveştile umane, întâmplător, aici, licenţioase, spuse la gura sobei de către un maramureşean cu limba slobodă. Cercetătorii trăiesc alături de săteni, se minunează de frumuseţea graiului lor, de simplitatea lucrurilor şi de fericirea pe care o pot aduce lucrurile simple, toate acestea departe de un Bucureşti închis în cercul dement al idiologiei de partid, cu existenţa lui nefericită. Sunt singurele pagini în care autoarea pare a fi descoperit chiar şi temporar, pofta de viaţă, fericirea adevărată, primară.

Prin perdea poate fi o carte bună pentru psihologi, dar pentru cei a căror plăcere este cititul unei cărţi bune, se recomandă altceva, poate mai puţin pus pe scenă, în lumina reflectoarelor şi a sonorităţii unui nume.