Nu mi-o pot scoate din cap pe ziarista care la o lansare de carte m-a întrebat pe un ton acuzator dacă ştiu c-o să mor. De parcă habar nu aveam despre ce-i vorba. Şi deşi au trecut doi ani de atunci, încă mi-e ciudă de fiecare dată când mă întâlnesc cu ea şi nu o pot minţi cum că am murit.

*

Fericirea mă blochează. În faţa ei până şi cuvintele mi-o iau invers şi se varsă în sucul gastric. Înţelesul lor trece în sânge. Cu tot restul nu mai are importanţă ce se întâmplă la fel cum nu are importanţă mintea despărţită de spirit. Dacă nu îi aparţine valului, spuma albă nu are ce căuta pe mare. Deasupra formele de relief ale cerului mereu în schimbare. Dar fericirea mi-e legată de oameni. Cerul m-a învăţat numai să fiu umil. Trupul lipit de trupul meu. Trupul meu mut digerând ceea ce în cazul altora ar fi fost o participare directă la discuţie. La o discuţie între doi îndrăgostiţi pe care mintea mea nu o percepe şi nu o poate nici măcar crede posibilă. Astfel, de câte ori deschid gura se aude numai ecoul zgomotului pe care cuvintele îl scot scufundându-se. În faţa fericirii sunt un scaun cu rotile gol la capătul unui dig.

*
Suma asta de dependenţe - dependenţe mici şi mari, dependenţe vitale şi distrugătoare, dependenţe luminoase şi întunecate, dependenţa de mine şi dependenţa de a mă exclude - pare să mă definească la o primă vedere. Ca oricare însă şi eu încep tot de acolo de unde ele se estompează, se rarefiază, dispar şi doar umbrele lor răzbat în definiţia mea precisă ca zidul rămas în picioare în urma dezastrului nuclear.

*
Sunt egoist şi orgolios până îmi ies din minţi uneori şi mă neg în sinea mea. Într-o vreme vroiam să ştiu dacă văzduhul aşa cum este el, în două straturi, transparenţă şi întuneric, ne acoperă sau ne descoperă. Îmi pierd vremea cu expresii de genul „nu pot urca fără să cobor", „dacă închizi fereastra, ai închis şi geamul" şi tot felul de alte porcării menite să deturneze tot ce altfel ar fi devenit profund, spre un nimic perfect posibil în orice circumstanţă. Totul ca unii să aplaude. Şi unii chiar au bătut din palme. Alţii m-au privit şi au plecat. Acest lucru mă supără atât de tare încât face ca ei să dispară depăşită fiind orice motivaţie, orice înfăptuire, depăşit orice înfăptuit. Acolo în mijlocul străzii pustiite de o mare înghesuială umanoidă, rămân singur şi supărat. Îmi jur că nu voi mai scrie niciodată niciun cuvânt, că nu voi pune nici un punct măcar. Dar niciodată nu am scris cuvinte şi cine sunt cei pe care îi interesează? Vreau să-i iubesc. Pentru că mă iubesc şi mai departe mă iubesc. Până la os. Dar rezultatul se produce mereu afară. Soluţia este a lor nu a mea. Eu nu caut soluţii pentru că nu aş putea fi una. Făcând numai cum vreau am crescut mare. A crescut şi copilul împreună cu mine, ajungând gigant. Scriu pentru mine şi astfel mă alint. Între timp unii vin şi alţii pleacă. Unii mor şi alţii dispar. Şi eu cu ochiul lipit practic de propriul suflet nu văd cum fiecare ia fără să întrebe câte o cărămidă, mai mică sau mai mare. Mă întreb eu câte cărămizi am şi prin care suflete. Să ştiu de unde să le adun la sfârşit. Sufletul mic se va umple cu pierderi şi dezastre nedrepte. Numai că pierd este o nedreptate şi nu contează ce. Voi scrie despre asta. Prieteni ca nişte instrumente chirurgicale pentru intervenţii în adâncuri umane. Să fie totul ascuţit, să taie. Pentru că sunt mulţumiţi de mine.

*
Ce nu gândesc există. Spre deosebire de ceea ce gândesc. O simplă străfulgerare pe care mintea mea o aruncă asupra scaunului de lemn îl poate face să dispară. Tot ce ating, tot ce văd şi gust goneşte nebuneşte spre dispariţie. Nu voi dormi niciodată în patul meu. Mereu pe pământ, mereu în mers. Nimeni nu stă în propriile visuri. Am umplut bucăţi de fier şi pietre cu istoria personală şi oricine le atinge cu mâna ori cu pieptul sau îşi aruncă pur şi simplu privirea asupra lor, mă va cunoaşte. Va şti pe loc. Pe scaunele din jurul acestei mese nu s-a stat, nu se stă şi nu se va sta. Sunt scaune pentru cei care nu stau.

*
Ascultând cum creşte iarba nu îmi pierd timpul cu fleacuri. Şi când ascult cum nu creşte îl câştig.

*
Nu m-am prăbuşit niciodată în neant, acolo unde căderea mi-ar fi fost continuuă. De fiecare dată când m-am lăudat în faţa mea cu o asemenea cădere, ea s-a petrecut mai degrabă în cuvântul neant şi astfel mi s-a permis să-i ating străfundurile. Drumul ăsta străbate o conductă goală.

*
La ce bun? Nu voi scrie niciodată dacă nu voi pune ultimul punct. A fi implică un anumit fel. Aceste feluri există independent de forma cuvintelor ca nişte tăvi de cozonac. Ele se coc la lumină şi în faţă mi se face lumină când scriu. Dar scriu de frică ca nu cumva gândurile să rămână în mine şi să putrezească ca alimentele. Gândul putrezit elimină toxina pură. Rămâne totuşi carnea, numai pentru sânge.

*
Nu mi-o pot scoate din cap pe ziarista care la o lansare de carte m-a întrebat pe un ton acuzator dacă ştiu c-o să mor. De parcă habar nu aveam despre ce-i vorba. Şi deşi au trecut doi ani de atunci încă mi-e ciudă de fiecare dată când mă întâlnesc cu ea şi nu o pot minţi cum că am murit. Nu ştiu cum să-i arăt. Nu am şi nu voi avea nici o dovadă în acest sens. Cadavrul prietenului poate descifra secretul dar el refuză să vorbească, deşi poate. Nu ne mai este prieten şi gata.

*
Gătesc şi arunc mâncarea neatinsă. Scriu şi şterg. Mă duc în Bellu să văd mormântul lui Eminescu şi nu-l văd. Nu mai contează. Oamenii şi lucrurile îşi recapătă libertatea deplină în ochii mei şi nu mai vorbesc singur.

*
Sărutul le ajunge îndrăgostiţilor să
se-nţeleagă. El este cuvântul prin care fiecare îl rosteşte pe celălalt la propriu. E imposibil
să-l spui de unul singur. Eram pierdut de-aş fi putut să mă sărut pe gură.

*
Vreau şi nu iau nici când mi se oferă. Nu îmi agăţ cu disperare privirea de cerul senin când mă cuprinde tristeţea. Şi nu încerc să îmi explic totul. Orice explicaţie ucide. Şi-ncerc să nu ucid lăsând în viaţă.

*
Ieri mă uitam la ea cum spală vasele şi îmi doream să îmi petrec măcar câteva minute în fiinţa ei şi să simt ce simte. Apoi m-am gândit că dacă aşa ceva ar fi posibil poezia nu ar fi mai existat. Prin urmare ar fi fost la fel. Brusc m-am oprit din gândit şi m-am făcut că plouă şi că de fapt nici n-am gândit.

Dacă bat şi nu vreau să intru fug. Nu îmi plac uşile dintre oameni. Chiar dacă sunt deschise. Cu atât mai mult mă-ntreb de ce încă există. O uşă larg deschisă mă-nspăimântă şi prin urmare mă vizitează numai cei ce închid singuri uşa la plecare.

*
Carnea-i transparentă. Invizibilă. Doar viaţa se vede când ne privim. Asta am aflat sărutându-mi bunica moartă. Abia atunci i-am putut vedea trupul şi asta pentru puţină vreme.

*
Nimic nu mă desparte de viitor. Nici măcar o folie de protejat alimentele. Nici un moment măcar. De trecut sunt eu tot mai departe. Spre el creşte prăpastia şi acolo ar trebui să mă îndrept pentru a nu mă pierde. Dar cum, când orice pas e viitor curat?

*
Ce ne mai oferă identitatea după identificare? Ea ne oferă starea de piese de muzeu, piese care de când au fost descoperite tot îşi trăiesc ultima clipă.

*
Fiecare drum are capătul său. Capătul meu este în gât. Deasupra începe să facă ce vrea. Căutând acelaşi lucru pe căi diferite fiecare va găsi un răspuns diferit de al celorlalţi deşi toate se numesc la fel. Adică plecăm împreună să-l căutăm pe Mihai şi eu îl găsesc pe Mihai Durbălău în vreme ce tu îl găseşti pe Mihai Eminescu.

*
Cât timp a trăit vecinul meu domnul George Topârceanu am străbătut în goană scările blocului în care locuiesc, de frică să nu mă pună să-i spun o poezie, deşi George Topârceanu era procuror şi nici nu auzise de George Topârceanu.

*
Ce mă distruge sunt eu. Cum mi-am dat seama că trăiesc, m-a apucat dorul de moarte. Un dor ascuţit dar lubrifiat cum se cuvine. O propoziţie vie terminată în cuvântul săgeată. Cunosc subiectul şi predicatul este sunt. Toate celelalte verbe sunt simple variante ale timpului. Ca mai toţi cred că timpul trece deşi nu am simţit niciodată asta şi trăind mereu în clipa de faţă fără să pot disocia prezentul de celelalte două risc să cad în capcana de a mă simţi nemuritor.
E tot ce îmi lipseşte când dorul de moarte devine complet.

*
În cele din urmă, inima va învăţa să fie rece. Dar nici atunci nu o voi crede şi voi da s-o pipăi cu mâna prin halatul din coaste şi piele. Acolo vor rămâne mâinile, lipite pe piept aşteptând o bătaie. Ce să fac dacă nu m-a înţărcat mama de mic de la inimă. Ar fi putut s-o facă şi ar fi fost spre binele ei. Să mă fi-nţărcat cum îşi înţarcă vampiroaicele pruncii născuţi deja într-o moarte cât se poate de vie.

*
Nimeni nu pleacă de mai multe ori. Şi cei ce vin îmi sunt străini. Plecaţi şi ei, însă întorşi în altă parte. Fiecare pleacă o singură dată din fiecare abandonându-şi definititv şi intenţionat locul. Nu pot fi dat afară deşi uneori aşa pare. Mă extrag singur de prin cine sunt. Lăcomia sufletească mă caracterizează. Mă smulg din cei în care am crescut pentru a mă adăuga la sine. Nu ştiu că odată smulsă din locul în care a crescut, bucata de mine moare. Aşa mă trezesc cărându-mi în spate propriile cadavre până când sătul fiind de atâta cărat mă smulg cu totul din mine.

*
Obişnuinţa de una singură mă face să percep ordinea în haosul din care fac parte. Aşezând haosul general, amalgamul de fiare cu carne, amestecul de suflete cu mâncătorii de suflete, în haosul personal sper nejustificat la coerenţă. Haosul intern, haosul nostru comun deşi el este câte unul limpede în fiecare. Haosul personal, numit ordine ne plasează complet în afara destinului.

*

Vin vremurile în care voi face risipă. Dau drumul la robinet şi umplu baloanele de sticlă cu lumină. Văzute de jos ele sunt nişte sfere ciuntite strălucind în întuneric la etajul şase al turnului de la gară. Noaptea asta seamănă cu Monica Belucci cu părul împletit în muguri de iarbă. Ce bine! Mâine dimineaţă se termină lumea şi vine lumea următoare. Lumea şi omul. Acelaşi om ca şi astăzi sperând că asta-i singurătatea. Din fiecare astfel de speranţă se naşte cineva. Planeta rămâne tânără la suprafaţă. Mă urc pe cel mai înalt pisc şi arunc bombele cu lumină în capetele trecătorilor. Jetul îşi sapă drumul pe-ntuneric. Să vezi aici muncă, nu jucărie.

*
Mintea mea este un struţ. Face ouă şi îşi foloseşte aripile numai când bagă capul în pământ.

*
Nu prea mai am ce face pe aici. Creierul se întinde precum clătita în tigaie încercând să cuprindă mintea. În stilul ăsta se rupe. Muzica îmi curge în urechi cu jeturi reci, cu flăcări, cu ţurţuri. Prietenii pun la cale afaceri. Din punctul meu de vedere doar buzele li se mişcă, ca si cum ar vorbi în cuvinte nespuse. Undeva o fata plânge.

*
Orizontul ridicat din cărămidă roşie prin care zboară pescăruşii ca nişte burghie. Mă văd bătrân şi admirându-l.

*
Sufletul întrebării este semnul de întrebare. Cadavrele ce îmi trec prin faţa ochilor de când mă ştiu sunt afirmaţii ţepene spunându-mi că răspunsul la întrebare este chiar întrebarea fără semnul de întrebare. Răspunsul e cadavrul întrebării. Un bun exemplu de cuplu întrebare - răspuns ar fi cerul.

*
Începe răsăritul. Bila din aur masiv se înalţă din mare. Razele ei din aur străbat într-o clipă aerul şi intră la mine în dormitor. Mă înţeapă în obraz cu vârfurile lor ascuţite. Apare şi prima picătură de sânge. Cu un pârâit moale şi umed îmi străpung obrazul, îmi intră prin el în gură şi ieşind prin celălalt obraz luminează podeaua. Răsăritul mă bucură.

*
Petrecerile noastre mondene
Adunări de canibali versaţi
în marile capitale la care se dansează
în jurul unui foc speriat de moarte de către
cel sacrificat. Flăcările se supun până la limita
gheţii. Ameninţarea vine de la vârfurile flăcărilor
îngheţate. În mecanismele vii se-nfioară şirele
spinărilor. În curând vor avea întrebuinţări
medicale.

*
A exista este o minune ce nu ţine toată viaţa. Ea necesită să fie reminunată din timp în timp, mi-am spus privind oamenii de la metrou. Am luat-o încet. Cu cel din faţa mea. Îl putea chema Nicu şi cert ducea în spate o bună bucată de viaţă. Cine doreşte să afle mai multe despre viaţa lui personală poate angaja un ziarist s-o facă pentru dânsul. Oricum ar fi, Nicu nu ţi-a făcut rău în lumea asta, ţi-o fi vândut cel mult banane cumpărate din port. Lui Nicu îi mulţumesc de existenţa de care dă dovadă. Următorul poate fi Năpastă şi viaţa să-i fie ca numele. Îi mulţumesc şi lui că există. Categoric Carmen. Îţi mulţumesc că exişti Carmen. O iau la rând şi sper să îmi ajungă cuvintele pentru toţi. Fac calcule. Şase miliarde de oameni înmulţiţi cu trei secunde de mulţumire personală. Optsprezece miliarde de secunde. Nici o speranţă. În viaţă nu încape salutul complet din care nimeni nu este exclus sau omis. Un salut către toţi ce trebuie să rămână anonim pentru a se bănui unii pe alţii. Salutul ce va descrie un arc de cerc pe cer este curcubeul transparent. Fiecare şi-l poate umple numai pentru sine cu miere sau să-l ungă pur şi simplu cu smoală. Mai departe o iau spre staţia de unde pleacă microbuzele la Constanţa. Microbuzele sunt nişte buze mici, din ce ni se spune. Banii îmi ajungeau la fix pentru bilet înainte să cheltuiesc o cincime din ei pe o carte de rugăciuni.

*
În această problemă ating pământul cu mâna. Numai când curcubeul este întins perfect. Corpul face o plecăciune. Dar nu sunt eu chiar dacă semăn cu mine. Tot nu e bine. Salutul trebuie să se întâmple o singură dată şi imortalizat de aparatele foto şi camerele de filmat. Astfel el va avea o lungă viaţă de hârtie. Lungă cât timpul. Timp petrecut în speranţă. Şi toate astea pentru asta.

*
Priviţi-ne bine. Voi cei ce vă uitaţi la noi în staţiile de metrou, priviţi-ne cu ochii închişi. Staţi în pat şi priviţi-ne cum vă privim. Voi întinşi pe spate. În noi părul ud se comportă ca un nor şi aduce ploaia peste chipurile voastre încinse. Se făcuse tot mai cald de parcă toată temperatura unei clipe generale întrase în clipă la mine.

*
Să începem o moarte nouă
Îmi zic şi deschid ochii.
S-o luăm de la capăt, undeva departe
Numai noi doi, îmi zic.
Ne vom descurca.
Să ne îndreptăm aşadar
Paşii spre o moarte nouă
De care nu s-a văzut şi
Nu s-a auzit.

*
Refuz să cred că atunci când se întâmplă asta înseamnă asta.