Stăteam relaxat în faţa calculatorului pregătindu-mă să citesc presa, când în mail mi-a intrat scrisoarea lui Alin. Nu mi-a venit să cred.

De data aceasta nu era vreo amintire legată de salturile lui cu paraşuta, nici chiar ceva legat de aventurile de la scufundările periculoase pe care le facea în excursiile sale, nici măcar comentariile lui legate de domeniul în care lucra, matematica. Alin îmi trimisese un text literar, uimindu-mă încă o dată. Aşa că m-am apucat să citesc...

Dragă Andrei,

Am scris o povestioară. Este publicabilă sau nu? Nu mă menaja, spune-mi exact ce gândeşti !

Cu prietenie, Alin

PS. Dacă fişierul nu se deschide corect, mai trimit o dată...

TATU

I

Cu privirea pătrunzătoare, îmbrăcat în nişte haine ponosite de culoare închisă care reliefau coatele şi genunchii unui trup masiv, cu una din cărţile scrise de el în mână, marele profesor Gheorghe Tatu pătrunse în clasă. Fără să acorde nicio atenţie auditoriului care îi „viziona" în fiecare an cursurile fără sare şi piper, îşi începu expunerea. Totul era spus cu o voce gravă şi egală, întreruptă uneori de scărpinatul în barbă, alteori de mersul spre catedră unde cartea deschisă la o anumită pagină aştepta să fie consultată pentru ca marele profesor să poată merge mai departe. Din două ore de curs, de abia puteai scrie o faţă de pagină de caiet studenţesc. Totul era fad, matematica părea fadă şi o plictiseală de moarte plutea peste întreaga clasă. Câte un student mai inteligent se distra în sinea lui cu o eroare de raţionament făcută de marele profesor. Mulţi nu mai luau cursul, era inutil să crezi că poţi învăţa ceva din expunerile prăfuite ale marelui profesor. Aşa vedeau lucrurile cei din bănci; de la catedră marele profesor gândea: „ce noroc au viermii ăştia că le prezint matematica aşa cum am înţeles-o eu!"

- E ceva neclar la ultima afirmaţie...

- Îţi clarifici dumneata acasă, nu mă întrerupi pe mine când îmi prezint cursul, spuse cu voce dură profesorul şi gândi: „viermii ăştia nu prea înţeleg pe cine au în faţă, se pare... Nu poate fi nicio eroare, doar am copiat exact din Costinov", mai gândi profesorul încruntat, înainte să continue raţionamentele care întodeauna aveau în ele ceva ce rămânea în aer, ca un semn de întrebare agăţat de o sârmă. Mai trebuie spus că, indiferent dacă prezenta cursul la primul, al doilea, al treilea sau la ultimul an, cursul lui era la fel, era de fapt cursul anului întâi. Pe acela trebuia şi spera că bunul Dumnezeu să-l ajute să-l poată prezenta fără acea blestemată carte lângă el. Apoi o să se ostenească el să le înveţe şi pe celelalte. Cu un asemenea stil nu te puteai mira de ce sala era doar pe jumătate plină cu „viermi", iar nefericiţii prezenţi aşteptau cu nerăbdare să se încheie orele de supliciu. Mai erau şi „viermii" de colegi. Pe ei îi putea vedea pe culoare, în sălile celor două catedre, la şedinţele ţinute de Decan sau la Consiliul Profesoral. „Nişte nechemaţi", gândea marele profesor. „Trebuie să-i ignor. Nu merită să respire acelaşi aer cu mine!"

Cum se ajunsese oare la aşa ceva? Ce mecanisme interioare şi cine era cel care îi desconsidera pe toţi ceilalţi? Avea oare dreptate Freud când spunea că frustrările din perioada copilăriei produc complexe ce pot altera profund personalitatea individului? Cine era de fapt profesorul universitar Gheorghe Tatu?

Cineva care încă de mic fusese terorizat de profesorul de sport - un omuleţ veşnic nebărbierit, neglijent, despre care liceenii povesteau că a fost un luptător de marcă, campion european... Acum, cu siguranţă, alcoolic, văzuse ceea ce simţea şi ştia şi el:

- Tatu-netalentatu' - asta eşti, îi repeta profesorul într-una când îl vedea cum se schimonoseşte să arunce mingea... Nimic n-o să faci în viaţă, bă, Tatule!...

Aceste cuvinte i se întipăriseră atât de bine în minte, încât îl obsedau când se juca, când mânca, înainte să adoarmă şi chiar şi în somn. Şi cum să nu înceapă să creadă ce spunea Gafencu când notele celorlalţi profesori i-o confirmau? Notele... Notele mediocre, câte un 8 rătăcit pe la istorie şi geografie, veşnicul 7 la matematică, 5 la franceză, îl făceau pe tatăl său, militar de carieră, să spună:

- Nu ştiu ce o să te faci, măi, George, când n-om mai fi eu şi maica-ta în putere; poate vorbesc cu Ionescu să-ţi pună o vorbă bună să te primească la Şcoala Militară. Da' Gafencu mi-a zis că nu poţi face nimic la probele sportive...

Vorbele treceau pe lângă el fără să-l doară; avea o pasiune. Ce dacă avea 7 la matematică? Lui îi plăcea! Îl admira şi pe Ioachim Barbu, profesorul. Mereu elegant, înalt şi plăcut la înfăţişare, Barbu se detaşa prin cultură de ceilalţi profesori. Doar Căruţiu, de latină, şi Murgoci, de română, se puteau compara cu el. Însă Barbu făcea nişte ore frumoase şi clare. Fetele mai emancipate din clasă, Miruna, Ioana şi Clarisa, îl simpatizau făţiş. Învăţau şi ieşeau la tablă doar ca să audă cuvintele lui Barbu:

- Aşa, domnişoară, e bine că eşti şi frumoasă şi deşteaptă. Nu ajungi dumneata să rămâi acasă, o să mergi la facultate! Invidia lui pentru cele trei graţii ce erau în „graţiile" lui Barbu, era întrecută doar de invidia pentru Adolf Wexler. Wexler, talentul clasei, reprezenta pentru Tatu ceea ce el nu putea fi: un soi de perfecţiune, aromată fin, stilat de cultura transmisă din generaţie în generaţie... Tatăl, Ismael, mare profesor universitar, autorul celui mai bun tratat despre Istoria Românilor. Mama, Rebecca, o cunoscută doctoriţă pediatră cu suflet bun, care se străduise să-l formeze pe tânărul Adolf ca şi când ar fi studiat la un colegiu din Marea Britanie. Wexler era cel care se remarca la geometrie, analiză şi algebră, adică la matematici, adică la Barbu, adică acolo unde ar fi dorit şi el. Pentru că cel mai mult îi plăcea lui Gheorghe Tatu la orele de geometrie când Barbu desena pe tablă o mulţime de linii de diverse culori care se intersectau şi formau o figură complicată. Barbu enunţa apoi problema şi cu o voce cu tonalitate egală şi gravă le spunea:

- Ca să rezolvăm problema asta ducem paralela prin A la EF şi înălţimea din B, aţi priceput ?

E drept că primul pricepea Wexler Adolf. Acesta cerea permisiunea să continue şi o făcea fără greşeală, culegând de fiecare dată aplauzele profesorului:

- Eşti bun, Adolf, toată seminţia ta este bună, obişnuia Barbu să spună. După care îşi scotea ochelarii şi, în timp ce-i punea zecele în catalog, adăuga:

- Tu poţi să gândeşti cu adevărat, chiar înţelegi... Dacă ar fi toţi ca tine, am umple ţara de matematicieni!

Dar nu erau toţi ca Wexler, iar Gheorghe Tatu simţea cel mai bine asta. Şi după ce se termina problema, Gheorghe Tatu tot bâjbâia să înţeleagă soluţia. Îşi dădea el seama că-i frumoasă matematica şi după feţele transpuse ale profesorului şi ale celor ce mai ieşeau la tabla să prezinte câte o soluţie deosebită. Nu i se întâmplase niciodata să rezolve o problemă adevărată. Zecile de idei care-i împânzeau capul nici nu aveau ceva comun cu problema şi nici nu erau ale lui. Le mai văzuse la alte probleme, dar când era vorba de probleme de idee, Ioachim Barbu nu dădea două probleme să se rezolve la fel: mereu, altă idee. Şi Wexler ăsta avea mereu în cap idei. De unde? De ce oare el, şi nu eu, se întreba Tatu... Ar fi, totuşi, ceva...

Ce-ar fi să încep să-i imit pe Barbu şi Wexler? Să încerc să fiu ca ei... Se ducea acasă şi, cu o voce pe care şi-o exersa egală şi gravă, repeta cuvânt cu cuvânt ce spunea Adolf. Gesticula puţin, iar la sfârşit apăsa pe cuvinte de parcă ar fi fost ale lui: „...şi cum dreapta lui Euler este diametru în cercul lui Euler, problema este rezolvată". Ridica încet capul şi ochii priveau spre noptiera care îl întruchipa pe Barbu. Dar noptiera nu-l lăuda şi cel mai des îi sunau în urechi cuvintele profesorului de sport: „Tatu-netalentatu', asta eşti, bă!..."

II

Într-o zi, în clasa lui Tatu apăru Teodor Vulpescu, transferat de la liceul Klein din Braşov. Şi diriga, bruneta de franceză, care-i însufleţea visele de adolescent, hotărî ca Vulpescu să împartă banca cu el.

Vulpescu avea o minte practică şi era extrem de direct.

- Babacu nu-mi dă bani să merg la film şi la cofetărie dacă n-am note bune. Nu mă lasă nici să ies pe stradă dacă dau chix, înţelegi? Aşa că aici, în bancă, trebuie să ne ajutăm, eu îţi spun la ce ştiu, tu îmi spui la ce eşti tu bun! Ce zici că-ţi place ţie?

- Matematica, spuse Tatu, fără să clipească.

- Bun, nemaipomenit! Aici am eu lipsuri, spuse Vulpescu. Eşti tare, ce note ai?

După un moment de tăcere se auzi vocea lui Tatu:

- Şapte. Barbu vine mereu cu probleme de idee, simţi el nevoia să se justifice.

La auzul răspunsului, Vulpescu - până atunci sprijinit de dulapul de lângă banca lor - se îndreptă şi spuse:

- Şapte ?!... Nu-i cam puţin, dacă zici că-ţi place ?

Tatu îngână ceva de genul îmi place, dar cum să fac dacă nu văd soluţiile?... Atunci Vulpescu interveni, savant:

- Uite, ce-i, mie matematica nu-mi place, dar matematica trebuie privită ca o colecţie de reguli, înţelegi tu? Dacă ştii regulile, poţi face ceva probleme, nu de alea grele, dar se prinde ceva de tine, înţelegi?

Gheorghe, nedumerit, dar apăsând pe cuvinte, întrebă:

- Dacă ştii toate astea, de ce nu le aplici pentru tine?

- Pentru că nu mă interesează, înţelegi ? Mie îmi place literatura, îmi place biologia, chimia... nu dau doi bani pe matematică. Dar profu' nostru din Braşov ne spunea asta atât de des, încât am ţinut-o minte!

- Şi eu ce trebuie să fac ?

- La început faci calcule, înveţi formule şi încerci să ieşi la tablă la algebră. Sau la geometrie analitică, să intersectezi drepte cu cercuri. L-am văzut eu pe Barbu ăsta al vostru, mai dă şi probleme mai uşoare! Ieşi la tablă la alea! Le spui cu vocea aia a ta gravă, ca şi când spui cel mai inteligent lucru din lume... apoi aştepţi să vezi el ce spune.

Vorbele lui Vulpescu îi dădură încredere lui Tatu. În fond, erau la lecţiile despre matrice şi determinanţi. Aici, dacă înveţi bine regulile, poţi să ieşi la tablă.

Toată seara îşi pregăti problemele de algebră. Simţea că matematica poate să devină pentru el floare la ureche. Vulpescu avea dreptate: matematica este o colecţie de reguli şi atât. Adormi mai relaxat, gândindu-se la buzele senzuale ale profesoarei de franceză.

III

A doua zi, surpriză!

Matematica era ultima oră, iar Barbu intră în clasă, zbură catalogul pe catedră şi, spre surpriderea tuturor, întrebă:

- Aţi putea să-mi spuneţi şi mie dacă aveţi de gând să urmaţi o facultate, şi dacă da, care este aceea? În ordine alfabetică. Atodiresei, începi dumneata, te rog!

Fiecare spuse ce gândea. Cele trei graţii voiau automatica, Barbu le spuse că nu-i rău, că au toate şansele. În sfârşit îi ajunse rândul:

- Tatu, dumneata ce vrei să devii ?

- Domnule profesor, mie îmi place matematica, aş vrea să urmez Facultatea de Matematică!

O clipă, Barbu crezu că nu a auzit bine. O grimasă involuntară îi mişcă faţa impasibilă. Apoi ridică ochii spre tavanul scorojit de deasupra sobei, oftă şi îşi aţinti privirea spre Gheorghe Tatu.

- Matematica nu este suficient să-ţi placă, domnule elev. Trebuie să o trăieşti, este ca o stare, este agonie şi extaz în acelaşi timp... Te înfiori de plăcere când reuşeşti o soluţie, te bucuri în faţa unei teoreme pe care o înţelegi. Este ceva pentru care trebuie să te pregăteşti mai mult!

Ce eroare din partea lui Barbu! Chiar dacă gândea că Tatu nu este apt pentru „acea matematică", el nu trebuia să spună asta. Nu trebuia nici măcar să spună ce este pentru el matematica. Tatu, în fond, era un elev într-a unsprezecea. Nu putea, încă, înţelege!

O clipă se lăsă tăcerea peste clasă. Dar, dintr-o dată, cu o privire schimbată de ură, Tatu îi spuse:

- Matematica este o colecţie de reguli şi atât! Ştii regulile şi formulele, o înţelegi şi te bucuri de ea. Bucuros că îl poate contrazice pe Barbu adăugă, cu obrăznicia dată de ignoranţă:

- Iar eu voi învăţa şi vă voi arăta, de pe o altă poziţie, că aşa este!

Toţi, inclusiv Ioachim Barbu au rămas stupefiaţi. Obrăznicie şi ignoranţă, îşi dădu seama imediat Barbu, adolescenţa are forme speciale de manifestare la Tatu ăsta.

- De ce nu aţi rămas în învăţământul superior, domnule profesor, dacă tot vă mistuie atât matematică se auzi din nou vocea egală şi gravă a lui Tatu.

Barbu, mirat şi uşor nervos, se dezmetici brusc. Ochii i se roteau în cap căutând un punct de sprijin, mintea se străduia să găsească altceva decât adevăratul răspuns legat de motivele politice, totul i se părea înceţoşat şi parcă simţea o ameţeală. Găsi, totuşi, puterea să spună încet, în liniştea care se aşternuse deasupra clasei:

- Viaţa este mai complicată decât pare, domnule elev. Eu, oricum, vă urez să vă împliniţi visul!...

Cu gura uscată se gândi o clipă la ceea ce spusese un tiz al său, fostul lui profesor din facultate, „să nu dăm mărgăritare la porci...", dar gândul îi fu înlocuit de un altul: „clasa nu se compune numai din Tatu, eu trebuie să fac ore pentru toţi".

Şi, fără să mai afle ce doreau să urmeze Tutoveanu, Vulpescu şi Wexler, ultimii trei din catalog, se îndreptă spre tablă şi scrise prima problemă ce-i trecu prin cap. Congestionat la faţă, încă în picioare, Tatu îl privea fix când el se întoarse spre a întreba clasa cu o voce uşor tremurată:

- Are cineva idee cum se rezolvă?

Liniştea încă plutea deasupra clasei până când fu întreruptă de Adolf Wexler:

- Da, cred ca aş putea să o şi generalizez, domnule profesor!...

IV

Tatu a plecat singur de la şcoală. În sinea lui era mulţumit. Îl înfruntase pe Ioachim Barbu în faţa clasei! E bine să ai curaj, să fii îndrăzneţ, gândea el. În fond, ce vrea Barbu ăsta? Adică el nu poate să facă matematică, nu poate să o înţeleagă? Asta a vrut să spună, îşi spuse, şi simţi dintr-o dată că orice urmă de respect pentru Barbu se stinge în el, încet, dar sigur, ca becurile de la experienţa aceea de la fizică, la reostatul cu cursor. Apoi se gândi la Vulpescu, singurul care îi vorbise după incident. Cum adică el a greşit când i-a spus lui Barbu ce i-a spus? Numai gândindu-se la Barbu, simţi cum sângele i se urca în cap. Dacă, însă, Barbu îl asculta mâine la analiză? Deşi ştia definiţiile, când era vorba de enunţurile teoremelor şi demonstraţii se stingea lumina. Cum este corect, se întreba Tatu? Derivabil implică continuu sau continuu implică derivabil?
O teamă uşoară i se strecură în suflet, gândindu-se la temă. Parcă îşi amintea că nu ştie să rezolve decât două probleme, pe cele mai simple. Va repeta totul acasă, va vorbi în faţa noptierei, nu va dormi, dacă este cazul. Va lupta să-i dovedească lui Barbu că nu este un nimeni, că va ajunge cineva în matematică! Va face universitatea la Bucureşti... Şi mintea lui începu să gândească la viitor motivată de ura pentru cei talentaţi, ca Wexler... Un gând ca un fior plăcut se strecură în el: „Dacă Barbu a fost ca el când era tânar liceean?" Faptul că ar fi putut să fie aşa îi dădu speranţă şi îşi înteţi paşii spre casă. „Trebuie să citesc mai mult... asta este!" Şi dintr-o dată îşi aminti de Gafencu, alcoolicul, şi de cuvintele lui: „Tatu-netalentatu', asta eşti!" Şi o sudoare rece îi năpădi spinarea şi fruntea. „Nu, n-are dreptate, gândi cu voce tare; ce, dacă nu eşti bun la sport, nu poţi face altceva?" O să le arate el la toţi că este cineva. O să ajungă ei să-şi regrete vorbele, aşa se va întâmpla, îşi jură în barbă Tatu.