Pe copertă, poetul cu un iepuroi în braţe. În jur, acareturi lipoveneşti şi un ISBN tăiat la mijloc. Cadru rural şi nepăsare faţă de înregistrarea oficială la Biblioteca Naţională.

Petea la prânz (colecţia ISBN, o producţie un cristian, 2008), a lui T.S. Khasis, vorbeşte despre retragere din „structuri". Fireşte, ca orice act postmodern, o retragere mimată, conform unui gest livresc anterior: robinsonada.

Mai întâi, retragerea în cameră: „pe noptieră se află cartea preferată/ a lui robinson: călătoriile lui gulliver./ pe unul din pereţii sufrageriei/ atârnă o lanternă ornamentală:/ THIS IS THE LIGHT POWER". După care perspectivele se amestecă şi izbucneşte ironia: „programul lui robinson:/ una bucată lamă/ -faleza/ -vodca/ -pe plajă/ -scurtele mele păreri despre toamnă & pescăruşi/ -trebuie să scap de accentul tâmpit de ţăran texan/ chiar în seara asta". Cum ne aducem aminte, după naufragiul pe insulă, marinarul britanic împarte o hârtie în două: de o parte dezavantaje, de alta avantaje. Era abordarea raţionalist-pragmatică a eroului iluminist. Ceva asemănător vom găsi şi în Autobiografia lui Benjamin Franklin. Numai că la poetul român falsul iluminism se revarsă în bufonerie exotică: „aş vrea ca un om foarte calm, aproape invizibil/ să apară brusc în cadrul uşii şi să-mi spună ceva de genul:/ ai putea să-ţi cumperi un papagal/ pe care să-l hrăneşti zi de zi,/ fă-o pentru mine". Sau în gesturi absurde, proiecţii anacronice în oglindă. Demitizare prin învestirea personajului cu viaţă post-livrescă, deloc exemplară: „o dată pe săptămână/ robinson se ridică de pe scaunul său favorit./ părăseşte terasa/ şi porneşte către cabina telefonică/
vis-à-vis de magazinul de antichităţi/ în care tânărul robinson a lucrat cândva - / intră şi formează numărul de acasă,/ ascultă vreo zece secunde,/ aşează telefonul în furcă şi se imaginează cu barbă & mustaţă./ se amuză. vede un bucătar de ghips şi se amuză/din nou" (robinson şi-a plătit întotdeauna datoriile).

După răsturnarea de perspectivă din romanul lui Michel Tournier, când accentul era pus pe Vineri - tolerant, politically correct -, Robinson pare acum un imortal conte Saint-Germain, dând târcoale cetăţii literaturii. la prânz înfăţişează o insulă ca o piaţă după un festival al berii: „iarba, frunzele de dud/ sînt verzi cu o nuanţă de galben/ la fel şi cutiile goale de bere balsam pentru păr/ coca-cola lamele de ras uitate printre buruieni". Haosul consumist este frăgezit cu mici fragmente tandre, imprevizibile şi ele: „numai ea ştia să-şi sprijine capul în felul ăla/ firav şi trist/ întrebându-mă de mi-ar plăcea în peru". Poemele sunt masive, asamblate din piese care ai zice că nu vor pune niciodată pe picioare un întreg fiabil. Reuşitele ţin de conglomerări hibride, dar cu rezultat spectaculos: „închipuiţi-vă în preajma/ unei pisici pîndind un calamar/ şi pe un podeţ, kevin spacey/ bîţîindu-şi picioarele/ în aşteptarea răsăritului". Propriu-zis, povestirea curge încet, înşiră banalităţi şi deziluzii sentimentale menţionate en passant, apoi câte o „strofă" concentrează mesajul şi-l revalorifică năucitor: „aveau nişte rafturi înalte brazi împodobiţi cu beculeţe/ şi vânzătoare care îţi zâmbeau/ca şi cum lumea/ ar fi reuşit în sfârşit".

Din timp în eternitate şi retur. Fără pregătire şi aparat: „noi ne-am cumpărat felicitări ciocolată globuri argintii/ şi am vorbit despre insule arhipelaguri/şi despre ce am face dacă
n-am muri nicicând".

Poate unii vor acuza jongleriile scăpărătoare, eu însă le găsesc necesare în corpul anacondic al poemelor. În plus, conţin întotdeauna şi un sâmbure metaforic: „am început să am azi 31 de ani/ şi mi-am măsurat scula: 15,9 cm./ unii o au sub 15,9, dar îşi fac treaba mai bine". Autoironia este dovadă de subtilitate - calitate greu de întâlnit în poezia ultimelor două decenii. Nu văd de ce poezia nu ar avea voie să fie inteligentă, nu doar de bun-gust şi de
bun-simţ. Or, inteligenţa provoacă, aţâţă, simulează înfrângeri şi victorii. De ce versuri ca „modulez ca de la amvonul bisericii din radna./ pe un ton plin de încredere, de încredere - /fiecare merită ceva consolator pe lumea asta:/un sul de hârtie igienică, un animal de casă", nu ar putea fi contracarate de unele demaraje iresponsabile? De genul: „so, m-am ridicat din pat, am fluierat,/am făcut o baie &mi-am ras mustaţa - / apoi am mâncat/ şi nimic nu m-a împiedicat să mestec, să înghit".

Nu tot şi toate sunt inteligente, obraznice ori imprevizibile. Mai mult este o trecere în revistă a unei lumi limitate, banale, în care omul poetic se simte inutil. Nu că nu i-ar plăcea siguranţa existenţei, aşa implauzibilă cum se prezintă ea - şi de asta inautentică. Dar a exista inautentic în vremurile din urmă înseamnă a o scoate cumva la capăt. Înseamnă să scapi de blestemul gesturilor eroice. Între eroism şi inautenticul supravieţuitor, rămâne un teritoriu vag, pe care-l parcurgi prin omorârea timpului. Poetul devine un cronocid. Arma preferată: contemplaţia cu tăiş ironic.