Premiul Nobel pentru Literatură 2008

„Ţi-am spus deja, prietene Daniel, cum am început să cunosc cerul după sosirea la Campos, numele stelelor, fazele planetelor şi ale lunii. Şi apoi, la ceva vreme după ce tata se întorsese deja la Râul-Lupului ca să-şi ispăşească pedeapsa în închisoare, a avut loc marea sărbătoare numită «privitul cerului». îmi place numele acestei sărbători în spaniolă, mirar el cielo, pentru că mă duce cu gândul la oglinda cerului.

Iată cum se petrece.

Iarna, în apropierea Crăciunului, după ce se sfătuieşte cu toţi locuitorii satului, Consilierul hotărăşte că a venit timpul, când zilele sunt scurte şi nopţile foarte lungi, când pământul se odihneşte, ieşit de sub puterea soarelui, iar pielea devine subţire şi nouă, când apa lacurilor foarte albastră şi apa pâraielor transparentă, iar muntele se acoperă cu floricele albastre.

În ajunul sărbătorii, fiecare trebuie să se pregătească. Nu făcând o muncă anume, ci, dimpotrivă, încetinindu-şi viaţa. Dacă, în mod obişnuit, cineva are nevoie de o jumătate de zi pentru a curăţa un teren de pietre, atunci munceşte mai domol şi nu isprăveşte nici până la lăsarea serii. Dacă, de obicei, copiii trebuie să facă exerciţii la matematică împreună cu Sangor, ei nu trebuie să înveţe decât o oră şi să reia de unde au rămas mai târziu, în cursul după-amiezii. Băieţii şi fetele care se ocupau cu ţesutul pânzei în atelier îşi domolesc mişcările suveicii, iar cei care gravează tărtăcuţele cu lupa sau care pregătesc oalele de pământ se mişcă foarte încet, ca şi când ar măsura.

Hoatu dă exemplul pisicilor (Hoatu are o pasiune pentru pisici, a cules toate pisicile maidaneze din Campos, care ne apără de şoareci şi de carcalaci). Observă o pisică în timp ce se pregăteşte să sară. înainte de a fi cea mai rapidă, este cea mai înceată din lume. Copiii încep atunci să meargă ca nişte pisici, se opresc cu un picior în aer şi întorc capul, pentru a privi peste umăr.

De asemenea, nu mâncăm, sau mâncăm foarte puţin în acea zi. Jadi, Sangor şi alţi adulţi chiar postesc vreme de mai multe zile, dar nu vorbesc despre asta. Consilierul spune că nu e obligatoriu. Că niciodată nu trebuie ca unul dintre noi să se simtă mai bun decât ceilalţi, deoarece n-ar mai putea fi pregătit pentru adevăr.

Acum, că tata a plecat din nou, Jadi e cel care mă călăuzeşte prin sărbătoare. El repetă ceea ce mi-a spus când am venit, că nu stelele contează, ci cunoaşterea vidului.

Pentru aceasta, trebuie să intrăm în lentoarea spaţiului. Nu explică acest lucru cu adevărat, deoarece, dacă ni l-ar spune în cuvintele ştiinţei, ar fi ca acei oameni care scriu cărţi despre tăcere.
Spune doar: «închipuie-ţi unde te afli în această clipă. închipuie-ţi cine eşti. Eşti doar o odaie întunecată, a cărei diafragmă se deschide asupra întunericului nopţii. Odaia ta e o bucată de lavă azvârlită în spaţiu, iar această bucată de lavă este prinsă într-o horă în jurul unei stele cu o putere este aşa de mare, încât nici un corp din vecinătatea sa nu poate scăpa de sub atracţia sa. Chiar şi această stea fuge prin vid cu o viteză incalculabilă, către o destinaţie pe care nu o vom cunoaşte niciodată, face parte dintr-un lac de alţi sori ce alcătuiesc Galaxia, care se îndepărtează de celelalte lacuri, de celelalte Căi Lactee, fiecare către un punct din spaţiu, cu o viteză de neconceput, şi aceşti sori, aceste Căi Lactee sunt aşa de îndepărtate, că, deşi le-am privi întruna mii de ani la rând, tot nemişcate ni s-ar părea. închipuie-ţi toate acestea. Priveşte cerul. Lacurile de stele, sorii, nebuloasele, galaxiile, norii, ciorchinii de chiciură prinşi de comete. Gândeşte-te la caruselul astrelor şi al sateliţilor lor, Jupiter, Saturn, Marte, Venus, Mercur. Gândeşte-te că tot ceea ce ţi-am spus mai adineauri trece prin gaura minusculă a pupilei tale, o rază fină ca un fir din părul tău, care intră în domul craniului tău, în casa trupului tău, în timpul preascurtei tale vieţi, al timpului tău care nu durează mai mult decât greierele pe care-l asculţi în aceeaşi clipă, agăţat de ramura arbustului de bumbac, care ghiceşte lumea într-un singur cri-cri.

Închipuie-ţi că această noapte este cea mai lungă din viaţa ta. Lasă-te purtat într-o altă lume, ghiceşte-o ca greierul, prin porii pielii tale, nu doar cu odăile goale ale ochilor, ci cu tot trupul. Respir-o, bea-o. Dacă ai impresia că ştii ceva, uită tot ce ştii.»
Astfel mi-a vorbit Jadi, în prima seară, înaintea sărbătorii. Şi mi-a mai spus ceva, erau ultimele sale cuvinte:

«Multă vreme, oamenii din neamul meu au crezut că pământul era o tipsie înconjurată de un mare fluviu ce curgea în ambele sensuri şi în care cădeau sufletele după moarte. Au crezut că munţii erau găunoşi şi conţineau apa izvoarelor. Spuneau că stelele erau spirite, că soarele se năştea în fiecare dimineaţă şi murea în fiecare seară. Au învăţat să citească vremea, şi au făcut noduri pe sfori pentru a prevedea eclipsele de lună.

Suntem cu toţii copiii acelor oameni. într-o zi vom înţelege lucruri despre care nici nu bănuim că ar fi posibile. Vom trăi sub noi legi, vom inventa noi ştiinţe. Lumi fără gravitaţie, particule fără nume, o moleculă care să trăiască fără hidrogen sau oxigen, o materie fără carbon. O vibraţie care nu va mai fi lumina, o dimensiune care nu va mai fi nici timpul, nici spaţiul. Toate acestea vor veni pur şi simplu pe raza cunoaşterii, mai subţire ca pânza de păianjen, mai uşor ca aripa de fluture. Vom ajunge la asta sau vom muri. De aceea ţi-am spus, şi am spus-o fiecăruia dintre voi, priviţi cerul şi pierdeţi-vă în spaţiu în această noapte.»

După aceea, stingem toate luminile, ne înfăşurăm în pături din pricina frigului. Mergem în cel mai înalt loc din sat, aproape de rezervoarele de apă, pentru că de acolo nu se mai aude nimic, în afară de cri-cri-ul greierilor sau de hămăitul câinilor. În acel loc se află două case mari cu acoperiş de frunze, care-i adăpostesc pe copii sau pe cei prea obosiţi pentru a rămâne treji toată noaptea, numite din acest motiv «Casele cerului». Ceilalţi rămân nemişcaţi, cu ochii deschişi, pentru a intra în spaţiu. Am intrat din prima. Deasupra mea s-a deschis o poartă mare şi am simţit că alunec prin acea poartă, nu în închipuire, ci cu privirea, o mişcare ce pornea din centrul corpului meu şi se înfunda în întuneric. E o experienţă pe care n-o pot explica. Mi se părea că eram totodată aici şi acolo, foarte aproape, foarte departe. Alunecam în acelaşi timp cu ceilalţi, ne aflam cu toţii într-o singură mişcare. Nu mai simţeam nici frigul pământului, nici trecerea orelor. La un moment dat, am văzut că astrele se mişcaseră, că se apropiau de îngrămădirea neagră de copaci din spatele muntelui. Credeam că nu rămăsesem acolo decât o clipă, şi deja noaptea se sfârşise. Cu puţin înaintea zorilor, a sosit Jadi, însoţit de Hoatu şi de Christian. Mergeau în mijlocul trupurilor lungite pe pământ, şi, din când în când, Jadi suna dintr-o scoică roz pe care o remarcasem în casa lui. Un sunet lung, puţin trist, care mă ducea cu gândul la cornul folosit de vânătorii de pe la noi, pentru a goni elanul.

Este semnalul că noaptea s-a sfârşit. Ne ridicăm, unii după alţii, şi mergem încet. Avem impresia că ne întoarcem dintr-un vis. Când răsare soarele, ne ducem la copiii din «Casele cerului» ca să bem kamata nurhité, pe care ne-a pregătit-o Marikua. Nu suntem osteniţi. Ne privim, privim în jurul nostru, totul ni se pare nou, strălucitor, exact. Ne simţim bine."

(fragment din romanul Urania, în curs de apariţie la Editura Art)