Este, să zicem, 2015. Imaginaţi-vă ultimul supravieţuitor al tranziţiei postdecembriste trăgându-şi fiul bolnav după el, ambii zdrenţuiţi şi lihniţi de foame, sub cerul plumburiu al „autostrăzii soarelui", împingând printre craterele din asfalt un cărucior metalic luat dintr-un hypermarket carbonizat. Tatăl îşi duce fiul spre Sud, prin Sud-Est, sub terorizanta ameninţare a grupurilor de canibali care jefuiesc, tâlhăresc, ciopârţesc...

În 2007, cu un scenariu mult mai aranjat decât incipitul de mai sus, Cormac McCarthy a fost laureatul Pulizer Prize. Romanul The RoadDrumul, în traducerea apărută în 2009, la Humanitas), parabola post-apocaliptică a lui McCarthy, devine imediat un punct de reper indispensabil în orice discuţie legată de tema obsedantă a occidentalilor, temă care se conturează din ce în ce mai clar, dar după un istoric de cel puţin trei mii de ani, într-un gen în sine. Sau într-o ramură extrem de lucrativă a industriei cărţii şi a celei cinematografice de peste Atlantic, unde se anunţă un nou succes la încasări pentru proaspăt lansatul film The Book of Eli, „a post-apocalyptic tale, in which a lone man fights his way across America in order to protect a sacred book that holds the secrets to saving humankind" (conform imdb.com). Depăşind redundanta literatură apocaliptică cel mai probabil din simplul motiv că lumea se încăpăţânează să nu dispară aşa cum au anunţat proorocii, iar subiectul şi-a pierdut priza la public, americanii au scos alt iepure din pălărie şi construiesc în imaginarul colectiv, cu persuasiunea minimală a poveştilor care-şi refuză intenţia de a stoarce lacrimi în genul mesajelor green „Save the Earth", mitul anticipator al unei lumi de după Lume. De unde acest gust, aparent macabru, care „a dat skip" apocalipticului pentru a trece în universul paralel, al post-apocalipticului? În înţelegerea comună, apocalipsa înseamnă dispariţia printr-un dezastru global şi, deci, moarte, nu judecată de apoi şi salvare, aşa cum ar trebui să ia seama bunul creştin. Iată de ce, din perspectiva salvării, post-apocalipticul este mult mai atrăgător: OK, vom muri, dar chiar toţi? Nimeni nu se salvează? Ia să vedem dincolo... Nevoia identificării fantasmagorice cu puţinii salvaţi, cu „supravieţuitorul", descifrarea kit-ului de supravieţuire al acestuia, căutarea, aşadar, a celuilalt tip de erou, post-apocaliptic, ar sta la baza înţelegerii noului gust, precum şi incurabila curiozitate a individului pus în faţa unei ipoteze, nu îngrozitoare, ci cu şanse foarte mari să se concretizeze, într-o lume care a primit deja suficiente avertismente. Dar, înainte de toate, eternizatul substrat mitic al acestei obsesii de început de mileniu. Punct ochit, punct lovit.

Literatura post-apocaliptică de la noi e (cum am putea spune altfel, dacă nu) sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Într-o sincronie a momentului actual, nu. Zeitgeist-ul nu ne-a afectat creativ, încă. Douămiiştii au vociferat ceva, în texele lor poetice şi în vreo câteva proze fără ecou, despre viziuni apocaliptice. Diacronic, această literatură există şi are câteva realizări de un sublim arhicunoscut. Dacă-mi permiteţi, o post-apocalipsă există în balada Mioriţa, o alta e în Povestea lui Harap-Alb, două creaţii de la care s-ar putea oricând revendica eco-fabula din spectaculosul film recent al lui James Cameron, Avatar. Însă, din nou, suntem prea mici să ridicăm pretenţii atât de mari, mai ales că în joc sunt puse mitologii universale, bunuri de larg şi consistent consum. Am putea glumi, răsturnând secolele, şi am putea pretinde o asemănare de-a dreptul izbitoare între bacovianul Decembre şi nămeţii imenşi din filmul The Day After Tomorrow al lui Roland Emmerich. Tot aşa, ne-am putea distra, în dulce-amarul stil neaoş al hazului de necaz, găsind insolite similitudini între altă poezie post-apocaliptică a lui Bacovia, Lacustră, şi Waterworld-ul lui Kevin Reynolds. Dar trebuie să redevenim serioşi, iar asta ne întristează. „Descoperirea"
post-apocalipticului nu este neapărat apanajul culturii vestice, cum cineva ar putea crede sub influenţa ultimelor avalanşe în produse de gen, ci re-descoperirea, rebranding-ul sau reşaparea lui. De exemplu, fraţii Boris şi Arkadi Strugaţki, foarte cunoscuţi şi amatorilor de literatură din ţară, au oferit, prin nuvela Picnic la marginea drumului (1972), un scenariu de capodoperă cinematografică lui Andrei Tarkovski, Călăuza (1977) fiind un film pe care românii l-au studiat „pe video" încă de sub comunism. Este, acolo, o „replică" a ruşilor la distopia orwelliană din 1984, pe care îl putem include fără exagerări în categoria produselor artistice ale post-apocalipticului, considerat eronat un sub-gen al SF-ului. Comunismul, în măsura în care ne mai aducem aminte de el, a fost un dezastru al omenirii sau un sfârşit al civilizaţiei, formele lui duse la extrem au inspirat ficţiuni ale post-umanităţii, aşa cum sunt cele din cărţile amintite mai sus. Genul la care ne referim s-a reactivat, pe palierul vestic, în anii Războiului Rece, după ce, în conştiinţa publică s-a inculcat teama de un conflict atomic devastator. Pe un alt palier, socialismul, comunismul, capitalismul, fascismul, în general, sistemele totalitare, dictatoriale, anarhia, birocraţia sau corporatismul au alimentat imaginaţia scriitorilor şi a cineaştilor. Post-apocalipticul actual nu tratează despre efectele civilizaţiei ruinate de un regim sau altul politic, ci mai degrabă îşi extrage temele din previziunile sumbre asupra viitorului unei planete sărăcite de resursele naturale, subminate în ceea ce priveşte echilibrul ecosistemului general sau ajunse într-un „prag cosmic". Sunt temele majore ale unei literaturi universale, la care scriitorii români ar fi firesc, dar nu şi obligatoriu să adere. Din această buclă temporală, în care noi încă ne mai cramponăm de trecut, pentru că nu ne-am încheiat conturile cu el, este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să concurezi cărţile sau filmele industriilor multinaţionale care au monopolul de starter în materie de tendinţe artistice. Dacă interbelicii adaptau cu succes, pe piaţa de carte din România, moda literară de la Paris, Londra sau Roma, e şi pentru că cititorii lor nu aveau acces direct sau aproape imediat la produsul european original. Astfel, sincronizarea nu mai este o prioritate a momentului literar pe care îl parcurgem, ci căutarea cu orice preţ a specificităţii, fie şi prin parodierea sau pastişarea obsedantelor teme ale artiştilor occidentali ori de aiurea.

Gândind global şi evaluând local, observăm că doar confraţii noştri întru latinitatea europeană mai înţeleg câte ceva din tragedia istorică pe care am traversat-o sub dictaturile marca Stalin şi Ceauşescu. Nu am reuşit - şi spun deocamdată - să-i emoţionăm pe vestici decât cu prima „Revoluţie în direct" şi cu alte două-trei filme. Cărţile despre „apocalipsa" comunistă nu au ajuns la ei, poate şi pentru că nu ne-au plăcut nici nouă. În 1997, Alexandru Ecovoiu publică romanul Staţiunea, o alegorie socio-politică, o „utopie negativă" sau un pseudoeseu pe tema Puterii. În Istoria sa din 2008, Nicolae Manolescu taxează: „eroarea autorului e de a nu fi desenat cu precizie figura niciunui totalitarism din cele ştiute lumii secolului XX. Trăsăturile regimurilor fasciste şi comuniste se amestecă într-un fel confuz care le goleşte şi pe unele, şi pe altele, de sens. Orwell, care n-a cunoscut nemijlocit niciunul, e cu mult mai exact şi mai concret în romanul 1984Sunt o babă comunistă, a lui Dan Lungu sau genul fantasy din Teodosie cel mic al lui Răzvan Rădulescu, romancier convertit de la scenarii „grele" precum cele ale filmelor Moartea domnului Lăzărescu şi Hârtia va fi albastră. Dar, să ne dăm un... impuls spre înainte cu vorbele regretatului Gheorghe Crăciun, care, cu puţini ani înainte de a ne părăsi, răspundea la o anchetă pe tema romancierilor români, lansată de alt regretat, Marin Mincu, în revista Paradigma, cu următoarele vorbe de duh:

„... universul autohton de viaţă e lipsit de complexitate, consistenţă, stabilitate şi rafinament, aşa încât el conţine un material epic potrivit mai degrabă pentru schiţe, nuvele, povestiri, amintiri etc.; în general vorbind, romancierul român, când nu e un liric ratat, e un povestitor popular degizat care iubeşte înainte de toate întâmplarea şi peripeţia; cu rare excepţii, voinţa şi consecvenţa construcţiei solide nu se numără printre calităţile de prim rang ale scriitorului român în nici un plan. Dincolo de toate acestea, la o privire din avion, se poate vedea că scriitorul epic al plaiurilor mioritice copiază fără prea mari inhibiţii de la alţii, nu are mari ambiţii creatoare, e lipsit de curajul inovaţiei, e sedus de realismul pedestru şi se cantonează cu voluptate în provincialism, culoare dialectală, teme sociale elementare, cu alte cuvinte într-un autohtonism minor, lipsit de orizont".

Optimism există. Un material din martie 2009, apărut în Adevărul, anunţa că, prin programul Institutului Cultural Român - Translation and Publication Support , 19 cărţi au fost selectate în urma sesiunilor din 2006-2009 şi urmează să apară, printre care nume mari şi nume noi. Dintre cele noi, Filip şi Matei Florian cu Băiuţeii, în Polonia; Lucian Dan Teodorovici cu Atunci i-am ars două palme, în Germania; Dan Lungu cu Sunt o babă comunistă, în Polonia, Spania şi Bulgaria; Bogdan Suceavă cu Venea din timpul diez, tot în Bulgaria. Între vecini e mai călduţ, nu te loveşte post-apocalipticul. Mai e mult până în acel 2015 despre care vă vorbeam. Deşi, at a second thought, Vasluiul din Poliţist, adjectiv arată pretty post-apocalyptic...