Înainte de a-l întâlni pentru prima dată, acum aproape opt ani, pe Gelu Vlaşin, auzisem deja din mai multe direcţii vorbindu-se despre el ca despre unul dintre cei mai valoroşi tineri poeţi ce îşi făcuseră debutul pe muchia dintre milenii. Mi-l aduc aminte într-o seară de iarnă luând cuvântul în cenaclul de la Uniune (condus pe atunci de Nora Iuga) şi vorbind cu înflăcărare  dar şi cu o nobilă retractilitate  despre rugăciunea inimii, despre poezie şi coborârea în sine, iar lectura care tocmai se încheiase era doar un pretext pentru reflecţiile sale pe marginea cuplului de forţă text/existenţă. Tânărul poet părea că trăieşte numai cu gândul la temeiurile poeziei sale şi la ceea ce o poate hrăni fără ca el să-şi trădeze viaţa. în plus, paloarea lui şi felul uimit-visător în care mă saluta când ne mai întâlneam întâmplător pe stradă nu mă putea lăsa în niciun caz rece.

Dacă aş spune că îl cunosc pe Gelu Vlaşin de pe vremea când el era un debutant pe cale să iasă din categoria tinerelor speranţe, iar eu un adolescent curios şi nerăbdător, aş spune doar o jumătate de adevăr. Ar trebui să adaug că Gelu mi-a plăcut, ca om şi ca poet (deşi aveam să-l cunosc în ambele ipostaze mult mai bine după câţiva ani), în ciuda faptului că treceam printr-o fază de maximă mizantropie, probabil cea mai sălbatică şi mai furibundă perioadă a existenţei mele. După care, cu câteva cărţi remarcabile la activ, a dispărut brusc, iar poveştile care începuseră să circule îl dădeau în mai multe locuri deodată, ba în Belgia, ba în Spania, în ipostaze care se cam băteau cap în cap. în Spania, Gelu a luat-o de la capăt, cu aceeaşi dorinţă de a reuşi pe care în poezie nu ţi-o dă decât ardoarea vocaţiei. La Vlaşin, poet cu un fond melancolic şi învolburat (că doar el a inventat deprimismul, al cărui unic reprezentant a şi fost!), reuşita socială nu este incompatibilă cu adevărul, cu autenticitatea scriiturii. Cu un secol în urmă, probabil că decizia lui de a părăsi România (în care am ghicit o disperare mocnită, o rană care nu se mai închidea) l-ar fi împins spre un destin picaresc. însă după câţiva ani, el s-a întors (deşi niciodată pe de-a-ntregul), reînnodând legăturile cu o lume literară care nu stătuse pe loc  apăruseră cu tam-tam „2000-iştii", discuţiile despre naşterea unei noi generaţii erau în toi, Euridice fierbea şi debutau câţiva dintre poeţii cei mai buni ai ultimului deceniu.

Pentru un observator glacial, preocupat mai curând de situări ce ţin de istoria literară, apariţia primei cărţi a lui Gelu Vlaşin, Tratat la psihiatrie (1999), ţine cumva de preistoria 2000-ismului, marcând un moment de trecere între poezia ultimilor 90-işti (mai cu seamă cei formaţi în cadrul cenaclului de la Litere condus de Mircea Cărtărescu: T.O. Bobe, Mihai Ignat, Doina Ioanid, Svetlana Cârstean sau Sorin Gherguţ), şi poeţii de după 2000, an în care au debutat Marius Ianuş şi foarte precocii Zvera Ion şi Constantin Virgil Bănescu. Dar pentru oricine i-a citit cu atenţie cărţile următoare, Poemul turn (2001), Atac de panică (2002) şi Ultima suflare (2005), şi îi cunoaşte activitatea pe internet, textele scrise după 2005 şi proiectele care îl implică întotdeauna, cu tot ce are mai bun, alături de poeţii generaţiei mele, Gelu Vlaşin este un autor care şi-a menţinut un statut şi o reputaţie pe care în alte cazuri depărtarea de ţară le erodează cu totul. Mai mult de-atât, el a continuat să scrie încorporând în poezia sa, aflată la vremea maturizării şi a confirmărilor depline, acele trăsături ale celor mai tineri poeţi care făceau casă bună cu formula sa existenţială. Ar trebui poate să spun că Vlaşin este, în Tratat la psihiatrie (amestec de „stanţe burgheze" şi blues-uri soft, după cum observa în excelenta postfaţă Paul Cernat), unul dintre primii poeţi români în textele cărora apar, pe lângă metrouri, manechine, vitrine, reşouri şi alte elemente de cotidian citadin 80-ist, pagini de web, linkuri, mouse şi e-mail, într-o ţesătură cuceritoare.

Mă emoţionează să-l văd pe Vlaşin apropiindu-se de poeţi cu douăzeci de ani mai tineri, astăzi când „bătrânii" fracturişti sunt, la doar treizeci şi ceva de ani, atât de blazaţi încât te întrebi ce s-a ales de revolta şi de ambiţiile lor „reformatoare". Din acest punct de vedere, nimeni nu poate contesta că, pe parcursul acestor zece ani de când a debutat  chiar cu absenţa sa (motivată oricând de farmecul şi de strălucirile culturii hispanice) , prietenul meu Gelu Vlaşin a confirmat şi, chiar dacă poate nu s-a autodepăşit prea des, ceea ce e normal în cazul unui debut matur, a rămas unul dintre cei mai vii şi mai plini de curiozitate scriitori pe care îi cunosc.

Din Nord
De la debutul Ioanei Nicolaie (e drept că într-un volum colectiv cu şapte autori tineri) au trecut zece ani, timp în care poeta şi-a conturat o voce greu de confundat şi a publicat anul acesta un prim roman (O pasăre pe sârmă) prin care îşi continuă, fără stridenţe, proiectul personal început cu Poză retuşată.

Căci, după Ferestre 98 (1998) şi 40238 Tescani (1999), cărţi colective învăluite deja în aura istoriei literare, Ioana Vlaşin devine Ioana Nicolaie şi publică primul ei volum, Poză retuşată, în urma câştigării concursului de debut de la Cartea Românească, într-o vreme în care nu era deloc uşor să debutezi. La 26 de ani, Ioana Nicolaie intra în poezia dintre milenii umăr la umăr cu alţi tineri poeţi formaţi în cenaclul Litere condus de Mircea Cărtărescu, debutând în acelaşi an (2000) cu Doina Ioanid şi Marius Ianuş într-un moment de ruptură pentru literatura română recentă.

Urmează, în 2002 şi 2003, două volume „gemene": Nordul şi Credinţa, în care Ioana Nicolaie configurează un spaţiu destul de exclusivist în contextul invaziei poeteselor directe, „autentice" şi vorbăreţe ale anilor 2000, preocupate de visceralitate şi de descoperirea plină de violenţă şi răbufniri masochiste a propriei corporalităţi. Nici urmă de violenţă şi de agresivitate întoarsă spre sine  - atunci când nu împroaşcă venin spre tot ce mişcă-mprejur - ca la Elena Vlădăreanu şi suratele ei, în versurile cumpănite ale Ioanei Nicolaie, poate chiar cu un exces de cerebralitate şi de tehnică literară (stăpânită, aceasta din urmă, aproape fără greşeală). Cele două cărţi, dense şi „rotunde", vor fi reunite în Cenotaf, din 2006, care păstrează principalele coordonate ale scrisului autoarei (lirism, nostalgie, estetizare moderată, lipsită de străluciri orbitoare) precum şi imaginea unei lumi patriarhale, a unui univers care se pierde în ceţuri boreale (nordul familiar, dar şi sălbatic, spaţiu închis şi atemporal ce înghite biografii în favoarea vieţii simple şi dificile, cu „cerul de parafină lărgindu-se/ într-un soare cu chip uleios...").

Cerul din burtă, apărută în 2005, este, în acest context, o carte specială  la confluenţa dintre poezie şi proză, dintre notaţia precisă şi emoţia aburoasă a maternităţii. Poem-roman al aşteptării înfrigurate, al speranţei, dar şi al micilor spaime inconştiente ce premerg naşterea copilului, Cerul din burtă este o carte asumată, deşi nu lipsită de zaharicale dezarmante: „Dragă fată, dragă băiat, vreau să te apăr de toate relele. ţi-am văzut oscioarele în muşchii translucizi. Vreau să-ţi fie uşor, fără spaimă. ţi-am văzut burtica şi corpul alb-negru. Inima-ţi sclipea de sudoare. Vreau să te sprijin în panică şi-n dezolare. ţi-am văzut căpşorul şi ochii deschişi..."

Naşterea şi moartea, obsesiile din Nordul, Credinţa şi Cerul din burtă (între care s-a strecurat dragostea, experienţa revelatoare din Poză retuşată) sunt bornele unei vieţi cu o desfăşurare lineară şi lipsită de mari rupturi destabilizatoare, căci în lumea Ioanei Nicolaie, poetă cu fantasme de extracţie mitică („Se poate să fi fost celtă / cândva scormonind după miezul roşu al munţilor"), tradiţia  şi reîntoarcerile pline uneori de reverii dureroase - continuă să joace un rol esenţial. Inclusiv tradiţia literară, în versurile din Cenotaf regăsindu-se, într-un fel sau altul, ceva din neoexpresionismul şaizeciştilor Ioan Alexandru sau Ileana Mălăncioiu (blagieni în cuget şi-n simţire), trecut prin sita biografismului unui Mircea Ivănescu (încât cărţile Ioanei Nicolaie pot fi citite, cu toate scăderile lor, ca nişte lungi poeme pe mai multe voci şi la diferite „temperaturi" poetice). Ceea ce nu înseamnă că autoarea şi-ar negocia scrisul cu vreunul dintre modele - destul de inteligentă şi de matură, ea şi-a găsit din vreme stilul, aşa că nu-i rămâne decât să şi-l rafineze, să-şi perfecţioneze patentul.