Nu prea ies din casă. Cu excepţia drumurilor pe care le fac până la birou şi înapoi, nu am motive să plec din cămăruţa mea. Îmi doresc să ies, dar nu o fac. Pe stradă mă simt stingher, am senzaţia că toată lumea mă priveşte şi din cauza asta merg grăbit, cu privirea în jos. Ştiu că, de fapt, nu mă bagă nimeni în seamă, că trec aproape neobservat, dar nu mă pot împiedica să mă comport aşa. Mă simt penibil pentru că mă simt penibil, asta da invenţie. Azi am fost la cumpărături. Aş prefera să merg la plimbare prin junglă, acolo m-aş simţi mai relaxat. E-adevărat că nu prea am bani, dar e incredibil cum faptul ăsta se reflectă în tot ce am şi în tot ce sunt. Pe mine scrie cu litere mari şi luminoase: SĂRAC. Pantalonii mei au genunchii lor proprii. Şi sunt lucioşi. Şi mi se vede glezna. Puloverul îmi stă prea lăbărţat. Mânecile îmi sunt prea lungi. Părul îmi atârnă pe frunte oricât aş încerca să-l dau într-o parte. Am un păr ciudat, aproape cenuşiu, fără culoare. Mi-am cumpărat pâine şi nişte conserve de peşte. Când am ajuns la casa de marcat am observat cât de lungi sunt genele vânzătoarei. Incredibil de lungi. Negre ca şi ochii. Mi s-a părut foarte tristă şi obosită, repetând ca un automat mişcările alea. Şi-a ridicat privirea şi m-a surprins privind-o. Cred că a durat câteva fracţiuni de secundă până am înţeles şi eu ce se întâmplă. M-am prefăcut că mă uit în altă parte. Apoi am urmărit-o, pe furiş. Mi-am propus să-i fac un compliment când ajung lângă ea. Desigur, inima a început să-mi bată cu viteză şi am simţit că rămân fără aer. Când mi-a venit rândul eram deja dezarmat. Îmi simţeam obrajii arzând ca focul şi imaginaţia mi-a făcut serviciul de a-mi derula poze cu figura mea roşie şi lucioasă punctată de coşurile nepermis de întârziatei mele adolescenţe, poze cu nasul meu borcănat, cu părul lucios, cu puloverul destrămat. Mi-am înghiţit cuvintele şi abia am reuşit să îngaim un „bună seara" după ce am plătit. Am plecat de lângă ea cu privirile pironite în vârfurile pantofilor, incapabil să gândesc, să reacţionez într-un fel omenesc. Mă detest, pentru că sunt detestabil. Cei care mă iau peste picior, cei care mă dispreţuiesc, cei care mă ignoră cu bună ştiinţă, toţi au dreptate. Merit să fiu tratat în felul ăsta.

Când se trezi în dimineaţa aceea după o noapte plină de vise tulburi, J se ridică cu greu din aşternut şi se aşeză pe marginea patului. Îşi cuprinse capul în mâini şi rămase aşa, lipsit de gânduri, încărcat însă de presentimente ciudate, aproape cinci minute. Dacă ar fi avut curiozitatea să privească pe geam, ar fi văzut că cerul stătea ascuns în spatele unui nor negru care-şi coborâse pântecele umed până aproape de stâlpii de telegraf. Cineva priceput la astfel de întâmplări i-ar fi spus că starea lui confuză ar fi putut proveni de la fluctuaţiile presiunii atmosferice ori de la umezeala densă care îngreuna aerul, dar răspunsul imediat ar fi trimis, probabil, la zilele senine şi însorite pe care J le întâmpinase cu tulburare egală. Astăzi, însă, visase ceva deosebit. Nu-şi amintea ce anume, imaginile se şterseseră aproape imediat ce deschisese ochii, ştia doar că în timpul acela, în somn, totul avusese greutatea unei profeţii. De obicei nu era atent la visele lui şi foarte rar i se întâmpla să se mai gândească la aventurile nocturne prin care îl plimba imaginaţia eliberată de rigorile vieţii diurne.
Renunţă să se mai gândească la vis. Nu putea fi mai mult decât o prostie, deşi, indiferent ce ar fi fost, în suflet îi rămăsese o greutate care părea să fie de altă natură decât cele care îi erau deja familiare. Merse în baie şi se privi pentru o fracţiune de secundă, cu teamă aproape, în oglinda cu margini portocalii. Erau zile, ca asta, în care ar fi preferat să nu vadă pe nimeni, să nu-şi vadă propriul chip, în primul rând. Întors în cameră se aşeză pe fotoliu şi închise ochii. Visul, mai bine spus senzaţia de greutate şi tulburare pe care acesta i-o provocase, reveni în forţă.

În sufrageria mică şi încărcată e atât de linişte că mă aud respirând. Încerc să-mi aşez picioarele mai comod, dar nu reuşesc decât să mi le contorsionez şi mai rău. Rămân aşa. Mi-e teamă că dacă insist mi se va accelera respiraţia, mă voi încălzi şi mă voi înroşi la faţă. Un strop de transpiraţie îmi traversează spatele. Îmi sprijin coatele pe măsuţa rotundă şi-aproape o răstorn. Mă retrag surprins. Îmi aşez mâinile în poale, bat puţin darabana deasupra genunchilor, apoi mă opresc şi ascult atent: nimic. Mă las un pic pe spate, îmi ridic mâinile deasupra capului şi mă întind până simt că mi se rupe umărul drept. Mă aplec spre dreapta şi mă oglindesc în vitrina plină cu pahare de Boemia şi bibelouri prăfuite.
- O cafea?
Tresar ca din vis.
- Vă rog!
În câteva minute simt o aromă de cafea proastă. Trebuia să refuz. La ce mă aşteptam? Sunt un prost fără leac. Nici nu mai ţin minte de când şi de câte ori mi-am propus să resping propunerile suspecte sau pe cele proaste de-a dreptul. Simt deja pe limbă gustul acru de cafea ieftină şi parcă mai amară pe măsură ce pui zahăr în ea. Cum or bea-o, Dumnezeule?! Mă enervez atât de rău că-mi simt sângele cum îmi pulsează în creier. Ar trebui să mă ridic şi să plec chiar acum, aşa, fără să salut. Să plec. În fond, ce caut aici? Trebuia să fiu în altă parte. Transpir îngrozitor, trebuie că am o problemă cu rinichii. Îmi lărgesc puţin gulerul cămăşii. Trag adânc aer în piept. Praful fin care pluteşte argintiu prin raza de soare mi se adună parcă tot în plămâni. Tuşesc violent şi repetat până simt că-mi crapă capul. Mă opresc sufocat pe jumătate, trebuie s-o fac, altfel am să vomit. Mă adun cu greu, sunt ameţit ca după câţiva pumni zdraveni în figură. Aş bea un pahar cu apă, dar nu îndrăznesc să cer. Ruşinea mea stupidă, asta e. M-am născut cu genul ăsta de inhibiţie păcătoasă împotriva căreia am renunţat să lupt. Îmi întorc privirea de la nenorocita aia de rază. Când o fi fost aerisit aici ultima oară? Geamurile sunt vechi, cu cercevele scorojite. Ce-ar fi să deschid un geam? Mai bine rămân pe scaun, nu e treaba mea. Simt că mă cuprinde oboseala. Cafeaua asta chiar nu se mai face? Mă frec îndelung la ochi, cu pumnii strânşi, până ce simt că spaţiul a dispărut din jurul meu. Deschid repede ochii de teamă să nu cad de pe scaun. Din bucătărie se aude apa curgând la robinet. M-aş duce să văd ce se întâmplă, dar îmi este jenă.
- Să nu se răcească, încerc o glumă de complezenţă.
- Vorbiţi despre cafea?
- Da!
- Dar v-am adus-o. E pe masă, în faţa dumneavoastră.
Privesc uluit în jos fără să pricep nimic. Cafeaua asta a apărut aici ca prin minune. Trebuie s-o fi adus când mă frecam la ochi ca prostul. Ce ruşine. E o ceaşcă micuţă. Apuc toarta fragilă cu grijă şi-mi apropii buzele de marginea ei. Ciudat, e fierbinte. Cum de n-oi fi văzut-o? Cafeaua este exact cum mă aşteptam, acră, cu un gust care mă face să mă simt cel mai nefericit om din lume. O beau cu gândul că sunt cel mai tâmpit om care s-a născut vreodată.
- Mai doriţi zahăr la cafea?
- Mmnu, mint politicos. E foarte bună aşa, foarte reuşită. Exact pe gustul meu.
Tonul vocii mă trădează cu siguranţă. Nu era mai bine să tac? Sau să spun că aş mai vrea o linguriţă de zahăr? Ceaşca are o mică ciobitură pe margine. O ating cu buzele şi senzaţia de zgârietură uşoară mă înviorează. Am şi uitat de când stau aici. Trebuie să mă ridic şi să plec. Îmi mişc picioarele şi simt junghiuri groaznice şerpuindu-mi prin muşchi. Ce amorţeală oribilă. Mai stau un pic să-mi treacă şi-apoi mă ridic şi plec. Doar un pic, gata, nu are sens statul aici, pe scaunul ăsta, în camera asta. Trebuie să plec. Transpiraţia mi s-a făcut şiroaie pe spate. Camera parcă s-a micşorat de când stau aici. Nici nu-mi amintesc pentru ce venisem. Sorb încă o gură din cafeaua care s-a răcit. Acum e atât de acră şi proastă că-mi vine să trântesc ceaşca de perete. Mă abţin, fireşte. Nu e vina nimănui, doar a mea. În loc să se mai atenueze, amorţeala s-a intensificat. Cred că am ceva probleme cu circulaţia periferică, probabil din cauza lipsei de mişcare. Cât o fi ceasul? Ciudat, nu e nici unul prin cameră. Profit de liniştea apăsătoare şi ascult atent: nici un ticăit. Ce casă mai e şi asta? Din bucătărie, nici o mişcare.

Când se trezi în dimineaţa aceea stranie, după o noapte agitată şi plină de vise negre, J observă scârbit că se transformase într-un gândac. Oh, căcat, îşi spuse plin de năduf, aşa-mi trebuie dacă citesc proza lui Kafka. Doar mă ştiu cât sunt de ipohondru, acum asta-mi mai lipsea. De parcă nu-mi e destul că am conjunctivită, candidoză şi hepatită. Sau o fi din cauză că am băut vinul ăla de butuc aseară? Trebuia să fi luat o aspirină înainte de culcare. Cât o fi ceasul? E târziu deja, trebuie să duc copilul la şcoală. Cineva bătu uşor în uşă. Daaa, sunt treaz, încercă J să spună, dar din ceea ce ar fi trebuit să fie gâtul îi ieşi un fel de gâjâit sinistru. Uşa se deschise şi în cameră intră soţia lui. Când îl văzu se îngălbeni, ţipă scurt şi dispăru în viteză. Din bucătărie ajunse până la J un zgomot infernal de sticlărie spartă. Of, sper că nu s-a tăiat, îşi spuse proaspătul gândac, apoi îşi privi interesat piciorul drept. Ia te uită ce nuanţă frumoasă de roşu am pe gheruţa asta, apucă să gândească J înainte ca asupra lui să se abată un nor de lovituri furioase. Heei, mugi, încercând fără succes să-şi ascundă căpşorul, mă doare. Se zbătu o vreme, apoi renunţă să se mai apere. Loviturile se răriră, până când încetară de tot. Soţia lui J aruncă reteveiul pe jos şi începu să plângă hohotit. L-ai mâncat, mi-ai înghiţit bărbatul, nenorocitule, animalule, scârbosule, strigă ea cu răsuflarea sacadată. Draga mea, sunt eu, J. Eu sunt acest gândac. Femeia se opri brusc din jelanie. Ce-ai spus? J, tu eşti? Cum ai ajuns în halul ăsta? Păi, încercă J o glumă, o fi de la ciulamaua aia. Taci, taci, îl imploră ea îndurerată. Apoi, venindu-şi în fire, îşi şterse obrajii. Voi merge să duc băiatul la şcoală. Am întârziat cam mult, dar vom folosi intrarea profesorilor. Pe drumul de întoarcere am să trec pe la magazin să iau pâine feliată şi iaurt. Să stai cuminte până mă întorc şi-atunci vom vedea ce e de făcut. Sigur, mormăi J fără chef, chiar aveam de gând să plec, bine că m-ai anunţat despre planurile tale. Te rog, i-o reteză ea sever, nu eşti în situaţia de a face glume. Uşa se închise în spatele ei şi J rămase singur pe podea. Încercă să se ridice, se balansă lateral de câteva ori, icni fără speranţă şi se opri. Trebuie să fie o soluţie, îşi spuse cu sentimentul că lăcrimează.