Un loc comun al studiilor antropologice aplicate epocii prezente este acela că moartea s-a „sălbăticit", în sensul că avem tendinţa de a o evacua cât mai repede din cotidianul nostru, ca pe un eşec social. Muribundul care este asistat în ultimele clipe mai de grabă de aparate medicale decât de rude, înmormântarea care se face cât mai grabnic în cimitire care seamnă a parcuri riguros amenajate sunt semnele unei spaime teribile faţă de moarte a omului contemporan. De aceea, lectura cărţii lui Adrian G. Romila, Imaginea Raiului în cultura populară (Editura Timpul, Iaşi, 2009), dincolo de valoarea gnoseologică intrinsecă, are o valoare terapeutică, pentru că ne întoarce spre modul în care mentalitatea tradiţională a ştiut să „îmblânzească" teroarea morţii.

La origine teză de doctorat, studiul lui Adrian Romila vizează atât exerciţiul hermeneutic al textelor populare ce fac trimitere la lumea de dincolo cât mai ales sursele care au influenţat imaginarul popular funebru de la noi. Trecând în revistă diferitele culturi care şi-au lăsat urmele în spaţiul românesc (cea pre-indo-europeană, matriarhală, venerând cultul Zeiţei Mame, în care moartea e reprezentată ca o femeie cu mâinile pe piept şi extremităţile picioarelor ascuţite ca un stilet; cea indo-europeană, patriarhală, făuritoare a kurganelor - morminte care reproduceau casa în care locuise defunctul; cea dacică, în care prevala credinţa în viaţa viitoare, prin exemplul lui Zalmoxis cel reîntors pe pământ), cercetătorul se ocupă în special de influenţa creştină, aderând la teza lui Eliade conform căreia dispariţia bruscă a cultului lui Zalmoxis ar fi cauzată de creştinarea precoce a Daciei, datorită elementelor de similitudine dintre cele două culte. Opinia sa este că elementul creştin a fost preponderent în formarea mentalităţii populare privitoare la lumea de dincolo: „Fără să producă o ruptură, creştinismul, aşa cum e asimilat de mentalitatea arhaică de la noi, păstrează sentimentul apartenenţei omului la natură şi cosmos; moartea nu e decât o reintegrare în ciclul universal, în sacralitatea lumii cereşti şi pământeşti, aşa cum edificator o prezintă balada Mioriţa; defunctul îşi întâlneşte strămoşii, pe Dumnezeu, pe sfinţi, dar şi pe Sfântul Soare, Sfânta Lună, Cerul sfânt." (p. 100) Punctarea dogmelor creştine referitoare la problema morţii dovedeşte  că lecturile teologice au fost bine asimilate, lucru întâlnit destul de rar la un filolog.  Origene, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Damaschinul, Maxim Mărturisitorul, dintre cei care au fundamentat creştinismul, sau Vladimir Lossky, Dumitru Stăniloae, Serafim Rose, dintre teologii ortodocşi contemporani, sunt tot atâtea nume ce indică o abordare teologică riguroasă a subiectului. Cărţile apocrife poate că ar fi meritat o interpretare mai amănunţită, nu doar o prezentare generală, cu atât mai mult cu cât influenţa lor e decisivă în dezvoltarea imaginarului funebru european, care cunoaşte un moment de apogeu în secolele XV - XVI (potrivit studiilor lui J. Huizinga), perioadă în care aceste cărţi apocrife sunt deosebit de gustate în ţările Române. în analiza referitoare la relaţia dintre propensiunea spre vizual a medievalului şi imaginea universului în acea perioadă, descoperim un enunţ pasibil de amendare: „Imaginea, alegoria, simbolul înlocuiesc gândirea raţională..." Nu trebuie să scăpăm din vedere că imaginea lumii era produsul informaţiilor ştiinţifice de la acea dată, chiar teologia fiind considerată atunci un domeniu ştiinţific, al cărui discurs, în Apus, era structurat de categoriile aristotelice. Biserica a recunoscut raţiunii facultatea de a demonstra adevărul revelaţiei deci gândirea raţională nu trebuie scoasă din discuţie, chiar dacă noi, cei de azi, avem o altă perspectivă asupra gândirii raţionale decât aveau medievalii.

Poate cel mai mare merit al cărţii lui Adrian Romila este sublinierea unui fapt revelator în cadrul cântecelor de înmormântare (Cântecul zorilor, Cântecul Bradului), a bocetelor, a colindelor. Este vorba de serenitatea în faţa morţii, posibilă numai prin acceptarea faptului că lumea înseamnă ordine instituită de forţa divină, iar devenirea umană este infinită, depăşind momentul morţii: „Moartea nu e, aşadar, doar o întoarcere la somnul primordial, caracterizat printr-o inconştienţă specifică nefiinţei, cum o arată unele rituri funerare extrem de vechi, ci şi momentul contactului total cu realităţi ultime, cu sacrul în esenţialitatea sa. Adică o intrare cât se poate de lucidă, de trează, în fericirea şi liniştea intimităţii." în acest sens, exegetul demonstrează că Raiul din imaginarul românului este o cetate protejată, „o Arcadie a bucuriilor eterne", iar colindele sunt „purtătoarele acestui transcendent în coborâre", expresii foarte inspirate, în consens cu abordarea de pe poziţii creştine a imaginarului funebru românesc.