Place la Alexandru Matei dezinvoltura verbului. Felul cum anunţă el tot felul de apocalipse literare, în care de fapt nu crede. Dupã ce am citit Ultimele zile din viaţa literaturii (Enorm şi insignifiant în literatura franceză contemporană), Cartea românească, 2008, am rămas cu impresia fermă că tânărul cercetător este un aristocrat care se încăpăţânează să mănânce la „împinge-tava" îmbrăcat în frac şi joben. Este vorba nu atât de histrionism, cât de un pitoresc rafinat, aşadar jucăuş.

Cum se observă din subtitlu, discutarea ultimelor tendinţe din literatura franceză se face de la + la - infinit, adică de la litotă la hiperbolă. Adică de la minimalism la maximalism. Zona mediană lipseşte, exact canonul. Pentru că trebuie să atragi cumva atenţia cititorului, indiferent dacă prin autoficţiuni cu miză „neserioasă" ori prin megaficţiuni ideologizate sau parodice. Indiscutabil, erudiţia cărţii este impresionantă, dar nu asta importă, ci aprecierile larg culturale, curajoase sau anapoda. De la traversarea spaţiului literar francez aflat în derivă, în sens că Hexagonul nu mai vinde cum vindea odinioară, direct la aprecieri asupra metehnelor intelectualităţii româneşti. Aici e sămânţa de scandal, de dezbatere, deci.

Dacă Patapievici se plângea că în cultura română nu există decât dialoguri ale surzilor, nimeni neascultând pe nimeni, Alex Matei semnalează talibanismul, loialitatea faţă de gaşcă, niciodată abandonată. De unde lipsa polemicilor autentice, spectaculoase. De aici, se sare la autoficţiune care „anunţă literatura de blog". Şi iată şi disocieri rapide între tipurile de literaturi în vogă în Franţa ultimelor decenii: minimalismul „Biedermeier" sau „bucolic", apoi „o specie de autoficţiune, caldă sau călduţă", adică „literatura Amélie Poulain", reprezentativ aici fiind Martin Page cu M-am hotărât să devin prost (un romănaş ironic, rapid şi cu teză, dar inteligent, aşa cum nu prea sunt de găsit pe la noi).

Dincolo de linia exemplificărilor, fastuoase aş zice, este de urmărit o linie teoretizantă, cu intenţii de comparatism sintetizator. De unde şi absorbirea tale-quale a unor clişee. Un exemplu se vorbeşte despre două tipuri de discurs postmodernist: unul anglo-saxon, augural şi optimist, opus celui francez, apocaliptic. Dihotomia este una comod didacticistă. O altă afirmaţie riscată: „nu atât literatura franceză rămâne importantă astăzi, cât discursul francez despre literatură". Perfect adevărată a doua parte. Cât despre prima, o va demonta chiar autorul, analizând resursele succesului unor scriitori ca Michel Houellebecq sau Amélie Nothomb, care sunt oricum, numai hollywoodieni nu.

Chiar dacă francezii au ceea ce noi nu avem, adică un sofisticat discurs despre literatură, ei s-ar afla în pericol de a idealiza literatura „cultă". Aici e clar: noi nu avem avantajul lor dar, fără nicio îndoială, acumulăm dezavantaje absolut europene. Ducând la extrem concluziile sceptice ale poststructuraliştilor, este pusă întrebarea: de ce s-ar mai preda literatura în şcoală? Ce are ea de-a face cu programele şcolare şi cu didacticismul? Oricum, noi am survolat de mult problematica discuţiei, dovadă că nu numai literatura nu-şi mai găseşte suporteri în şcoli, dar diriguitorii educaţiei vor să elimine şi limbile străine, puse pe acelaşi picior cu sportul. Dacă literatura nepredată, ci trăită, s-a retras în cluburi, o să fie ea urmată acolo de limbile străine şi de sport? Adică o să vorbim despre Sartre în franceză în timp ce facem genuflexiuni cu vreun confrate poet în cârcă? Poate că doar aşa ar ajunge şi literatura subiect pentru tabloide.

Oricum, coincidenţele cu spaţiul cultural francez se sfârşesc la capitolul agoniei elegante. „Forţa literaturii franceze de avangardă stă în capacitatea de a-şi pune în scenă agonia şi de a-şi anunţa moartea". Noi nu avem tăria asta. Adamici fiind, apocalipsele noastre au substrat social, cultura rămânând arealul unde ambiţiile şi orgoliile exclud posibilitatea sfârşitului sau a marginalizării.

Un alt aspect intersant este „înlocuirea canonului cu topul", semn al unei vârste post-literare. Adică nişte coordonate estetice ferme sunt abandonate în favoarea clasamentelor întocmite de nişte critici ori scriitori presupuşi a conţine canonul în ei, că doar nu degeaba au acces la revistele de mainstream. Gurul literar este cel mai adesea pătruns de principiul expresivităţii, nu de cel al reprezentativităţii. Convins fiind că „literatura nu poate supravieţui decât împotriva lumii", el mizează pe „literatura pură anti-literară, literatura ieşită din decor"  condiţia poeziei franceze actuale. Veşnica ruptură, artificial menţinută, după părerea mea, între literatura „înaltă" şi cea comercială. Estetica mimetică este văzută ca superficială, generatoare de spectacol. Pentru că nu suntem capabili să montăm un spectacol valabil din punct de vedere stilistic, scriem pentru scriitori, compunem pentru compozitori. Diagnosticarea nostalgiei după un paradis literar pierdut este, de altfel, corect făcută: „Lumea vrea să se oglindească în pagina de carte, nu vrea să vadă literatura oglindindu-se acolo". Iar reţeta este eficientă: „Esenţială mi se pare tocmai renunţarea literaturii de a-şi mai demonstra diferenţa  şi deci autonomia faţă de «realitate», după ce aceasta i-a fost de mult recunoscută". Aşadar, discursul despre literatură devine fastidios, oboseşte. Literatura trebuie să înveţe să trăiască în prezent, indiferent cât de golit de transcendenţă este acest prezent. Şi dacă „orizontul literaturii trebuie să fie limbajul"  eu aş zice stilul, înţelegând prin stil şi viteza relatării, precum şi ruperile de ritm  atunci să avem cel puţin acces la limbajul intervalului în care vieţuim.

Cum am zis, senzaţia mea este că Alexandru Matei dezbate un subiect în care nu crede. Pentru că noi suntem români, deci în afara crizelor de orice fel. Dar şi a normalităţilor de orice fel. Şi, în fond, ce i se poate întâmpla literaturii române mai rău decât ceea ce i se întâmplă în prezent? Cartea lui, însă, este captivantă mai ales prin problematica abordată, în sfârşit diferită de reziduurile textualiste. Un studiu de neocolit despre postpostmodernism şi globalizare, având ca miez analiza romanelor lui Michel Houellebecq, „ultimul Mare Scriitor". O analiză cu larg halo cultural. Plus luciditatea de a admite dizolvarea gloriei scriitoriceşti. Dovadă că cel mai cunoscut scriitor francez contemporan, Houellebecq, seduce prin scepticismul lui critic şi prin sarcasm şi aproape deloc prin calităţile naraţiunilor sale.