Scriitorul togolez Kossi Efoui s-a născut în 1962; implicarea sa în mişcările studenţeşti din Togo în 1980, reprimate dur de puterea politică, l-a obligat să se refugieze în Franţa. Este dramaturg, regizor şi actor, dar a obţinut o recunoaştere internaţională mai ales ca romancier. Acest fragment face parte din romanul Solo d'un revenant, apărut în septembrie 2008.

Redeschideam adesea plicurile mari ce conţineau scrisorile lungi de la Mozaya, el care nu scria niciodată nimănui. Îşi începea mereu scrisorile prin a mă absolvi de jurământul pe care nu reuşeam să-l respect, după mutarea mea în Nord, în ciuda eforturilor de voinţă şi de atenţie, jurământ pe care nu ezitam să-l reînnoiesc de la o scrisoare la care-i răspundeam cu întârziere la o alta. „Promit că data următoare n-am să mai aştept a treia ta scrisoare ca să-ţi răspund la toate odată". Iar el, îşi începea scrisorile cu aceeaşi formulă: „Am plăcerea să-ţi scriu".

Pe lângă amalgamurile de paragrafe, aşternute în pagină până în colţurile foii, şi legate între ele cu linii îmi dădea, nu foarte des, o dată sau de două ori, veşti despre Asafo Johnson. De fapt, puţine lucruri. Printre tot felul de aprecieri despre cartea pe care tocmai o citea, şi din care îmi recopia pasajele alese cu cerneluri de culori diferite, după cum avea obiceiul, îmi spunea într-un singur rând că prietenul nostru era ocupat cu actoria, într-o „trupă adevărată", compania Radio, că nu se mai vedeau prea des, practic deloc. Altă dată adăugase un amănunt, un indiciu care ar fi trebuit să mă pună pe gânduri, ceva în legătură cu radioul, nu că nu-l mai asculta, ci că nu era de ascultat.

„Cuvintele sunt cuprinse de panică", scria Mozaya. Pe catedra din sala de clasă, nu se mai găsea aparatul de radio cu afişajul luminos, care făcea deliciul elevilor la orele consacrate poveştilor şi pieselor pentru copii.

În ultima scrisoare îmi vorbea despre câţiva elevi pe care îi mai supunea încă ritualului obligatoriu al citatului zilei. Abluţiune mintală, înaintea cursurilor, acele fragmente de texte copiate pe tablă şi recitate în cor - „Între Da şi Nu, între Pentru şi Împotriva sunt imense spaţii subterane în care până şi cel mai ameninţat dintre oameni ar putea trăi liniştit" - , acele crâmpeie de texte, când te gândeşti la ceea ce urma să se întâmple, acolo unde destinul cărţii şi destinul copacului sunt legate de foc, erau tulpini de cărţi pe cale de dispariţie, pe care el le cultiva în sera carnetelor sale şi le replanta ca pe nişte butaşi în mintea elevilor.

Numai datorită acestor scrisori reuşesc acum să mă întorc în timp, în căutarea semnelor care mi-ar fi permis să cântăresc, ţinând cont de adevărata lor proporţie de spaimă, evenimentele ce aveau să se întâmple.

Ca o prăbuşire bruscă, anotimpul urgiilor ce avea să se întâmple, linia de demarcaţie, împărţirea ţinutului Gloria Grande, războiul acesta, o întreagă ţară care se sfărâmă în frânturi zdrenţuite, războiul acesta care va fi difuzat pe ecranele televizoarelor sub numele de confruntare interregională, precum numele care s-ar fi putut da olimpiadelor folclorice în care campionii satelor se înfruntă în întreceri de aruncarea cepei sau în cursele de butoaie. Războiul în care se va vedea cum locuitorii unei regiuni îi hăituiesc pe locuitorii altor regiuni până şi în latrinele cartierelor mărginaşe. Asta se va şi întâmpla în mod abrupt precum suflul exploziv al unui fum, care îşi are originea într-un foc mocnit.

Evenimente neprevestite de nimic, poate doar de frica nedesluşită din cuvintele pe care le auzeam, stând cu urechea lipită de radio. Cuvintele pe care le vedeam uscându-se la soare pe pereţii despărţitori, scrise de o mână nevăzută. Cuvinte de acum încolo de neocolit în schimburile zilnice de cuvinte, cuvinte ale fricii în expansiune, lozinci care îi chemau pe cei care erau „fii cu normă întreagă ai ţării adevărate" să se pregătească pentru „operaţiunea de pedepsire" a celor care erau „pe de-a-ntregul anormali", cărora le era promisă o suferinţă de lungă durată.

Cuvintele pe care le vedeam acumulându-se pe manifestele lansate pe deasupra gardurilor în curţile caselor:

Fie seară, fie dimineaţă, fie la ora când soarele te cheamă la odihnă. Nicio odihnă înaintea îndeplinirii misiunii. Nicio secundă de odihnă pentru braţul înarmat al Pedepsei. Nicio secundă de răgaz pentru cei deasupra capetelor cărora atârnă pedeapsa. Deasupra capetelor copiilor lor care vor fi ultima generaţie. Deasupra capetelor soţiilor şi surorilor lor care vor fi născut pentru ultima oară. Iată ce spune Strămoşul, Totemul cu Cap de fildeş: vreau să se îndeplinească ceea ce este necesar.

Ca o bilă aruncată împotriva altor bile adunate laolaltă pentru a nimici grămada şi pentru a provoca vuiete înspăimântătoare, Totemul cu Cap de Fildeş, cuvânt mascotă în curând schimonosit al unei ţări zise „adevărate", spori zarva altor cuvinte în gura celor mai mulţi oameni, până la glumele macabre şi profetice care făceau mai plăcute zilele oamenilor de treabă, o adunătură de „idioţi fericiţi care s-au născut undeva", cum spune cântecul pe care Mozaya îl cita în scrisoarea sa.

Fu uitat faptul că, la început, cuvântul „Cap de fildeş", înainte de a fi ridicat la rang de Totem, nu era decât un semn înscris pe o hartă pentru a-i ghida pe ucigaşii de elefanţi veniţi din îndepărtata Europă, ca să hăituiască animalele care se adunau acolo unde era apă, până pe cărările pe care umblau şi migrau şi unde le puteau ucide în voie.

Urma lăsată de o lăcomie care se năpustise asupra elefanţilor aşa cum oamenii se reped asupra aurului, acest cuvânt care altădată nu folosise decât pentru a delimita un perimetru de vânătoare, urma să provoace explozia.

Cel care nu putea să-şi cânte genealogia până la octava potrivită, până la Totem, se găsea sub semnul Anomaliei: cineva a cărui aparenţă omenească urma să fie luată drept o făcătură.

„Pentru moment, panica n-a cuprins decât cuvintele", scria Mozaya, cu un ton la fel de încăpăţânat ca şi cum ar fi vorbit de ploile catastrofale prevestite de vânturile puternice, dar care nu se mai abat, şi din calea cărora oamenii se pregătesc să fugă, înainte de a-şi da seama că văzduhul s-a înseninat din nou fără motiv.

Iar eu ştiu că lăudăroşenia este sfiala celor grav răniţi.

Traducere şi prezentare de Alexandra Gârlea şi Patricia Varsani după Kossi Efoui