Istoria cu majusculă şi istoria în filigran, la microscop. Între aceşti doi termeni se stabilesc raporturi variate în volumul Femeia povestind. Cealaltă jumătate a istoriei.

Volumul a apărut în 2008 la Editura Curtea Veche (o editură, din păcate, prea puţin prezentă în librăriile constănţene, de pildă), în colecţia Actual, supervizată de Doina Jela, volum coordonat de Zoltan Rostas şi Theodora Eliza Văcărescu. Un volum de istorie orală, cuprins într-un ciclu din care fac parte Istorii la firul ierbii (Tritonic, 2003), Televizorul în micul infern (Tritonic, 2004), Tur-retur vol.I-II (Curtea Veche, 2006) şi Activiştii mărunţi (Curtea Veche, 2007), un ciclu realizat de studenţii de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, sub îndrumarea celor doi profesori amintiţi mai sus. Dar nu numai un volum de istorie orală, ci şi o apariţie importantă pentru studiile de gen de la noi care sunt încă la început, deşi în Occident au acumulat o vechime de treizeci-patruzeci de ani.

Este deja un adevăr general faptul că marginalilor nu li s-a oferit ocazia să-şi expună discursul, iar femeile fac parte din această categorie. Nu este locul şi timpul să ne lamentăm din cauza unei nedreptăţi istorice, perpetuate asiduu până de curând. Mult mai important este să recuperăm cele pierdute, să nuanţăm punctele de vedere, iar volumul în discuţie ajută la acest demers.

Cele 17 femei care povestesc în Cealaltă jumătate a istoriei fac parte din categorii sociale diferite, din zone geografice diferite, au un nivel de instrucţie diferit. Ceea ce le uneşte este experienţa de viaţă, senectutea (majoritatea se învârt în jurul vârstei de 80 de ani) şi disponibilitatea pentru confesiune. Nu sunt celebrităţi, nu au nume sonore sau notorietate absolută, unele dintre ele au jucat, însă, un rol activ în comunităţile din care provin, fie ca învăţătoare sau profesoare, fie ca actori sociale obişnuiţi. După cum punctează şi Zoltan Rostas în prefaţa cărţii, Mica istorie, aceste femei nu trebuie să fie Ioana D'Arc sau Ecaterina Teodoroiu pentru a fi ascultate. Poveştile lor de viaţă, adesea insignifiante, mărunte, comune, vorbesc grăitor despre alteritate, despre specificul unor experienţe umane trecute prin filtrul feminităţii.

Asumându-şi rolul de povestitor al propriilor vieţi, subiecţii intervievaţi au o maximă libertate de mişcare. Intervenţia studenţilor care îi interoghează, vădit diminuată, este prezentă doar pentru a schiţa o cronologie, un fir epic coerent. Focalizarea se va realiza, aşadar, diferit, de la viaţa intimă, în cazul unora, la profesie sau la viaţa socială, în cazul altora. Punctele de convergenţă sunt date de istoria macro, percepută, evident, variat. Se începe cu perioada interbelică, de cele mai multe ori aureolată ca şi figurile unor tutelari ai epocii precum regele Mihai sau mareşalul Antonescu. Nici al doilea război mondial nu scapă de clişee: nemţii sunt civilizaţi, domni chiar, dau copiilor bomboane şi cartofi deshidrataţi, în vreme ce ruşii sunt barbari, violenţi, vindicativi, deşi, pe alocuri, aceste percepţii suferă contradicţii. Mergând în diacronie, se ajunge la primii ani ai comunismului, la colectivizare şi la persecuţia chiaburilor, la beneficii şi strategii ingenioase de supravieţuire, apoi la momentul post '89, o epocă prea puţin comentată sau zugrăvită negativ. Cea mai consistentă parte a cărţii este consacrată comunismul (pentru faptul că maturitatea femeilor care povestesc s-a derulat în timpul regimului) care nu este descris exhaustiv, globalizant, maniheic, observă şi coordonatoarea Theodora Eliza Văcărescu, dimpotrivă se „înfăţişează diverse tipuri de experienţe cotidiene care variază în funcţie de factori individuali, temporali, geografici...avem de-a face cu felurite comunisme" (Despre pile, femei şi istorie).  Bogăţia nuanţelor expuse şi în cazul acestui moment istoric major oferă şi mărturii rare precum cea a unei ilegaliste. Percepţia negativă, anatemizarea regimului îşi află reversul în această confesiune surprinzătoare despre un comunism de început, romantic, idealist, autentic. Interviul Gertrudei Redlinger, evreică din Timişoara, ilegalistă la a doua generaţie, crescută în atmosfera conspirativă şi ideatică a familiei care vedea în comunism o şansă la statul ingrat de marginali, pictează regimul (cel puţin, cel incipient) în culori pastelate, de film proletcultist. Imaginea viitorului soţ se pliază perfect pe tipul de erou promovat mai târziu în cinematografia regimului care îşi martiriza adepţii: „el în 44 a fost eliberat de la închisoare, de la..unde a stat zece ani închis. A fost închis pe motive politice. El a trecut din, pe vremea aia, Uniunea Sovietică spre România înotând şi când a ajuns aici, imediat l-au reţinut, l-au băgat la închisoare. Pe vremea aceea, comuniştii care erau la închisoare duceau o viaţă foarte grea, dar era un fel de universitate acolo. Învăţau unul de la celălalt, din toate punctele de vedere, adică şi istorie, literatură, meserii. El, de exemplu, a învăţat tâmplăria şi făcea acolo fel de fel de lucruri..." (Stăteam noaptea la sediu şi făceam manifeste!) Este uimitoare similitudinea cu situaţia pe care o vor crea apoi comuniştii, ajunşi la putere, pentru alte generaţii de deţinuţi politici în „universităţi" celebre precum Aiud, Sighet sau Piteşti. Istoria se repetă şi problematizează însuşi conceptul de verosimil, de adevăr unic şi imuabil. Doar o substituţie minimă, a coordonatelor temporale, ar diferenţia discursul şi imaginea mitizată pe care o compune.

Interviul citat nu este singurul capabil să furnizeze material filmic. Dimpotrivă, scenarii trepidante, de inspiraţie poliţistă, animă şi alte confesiuni, mai ales acolo unde apetenţa oratorică a subiectului intervievat devine vizibilă. Un exemplu este scena prigoanei din calea războiului, printre plaurii Deltei a unui grup de cetăţeni din Sulina, printre care şi copii care, ajunşi la maturitate, rememorează evenimentul precum Elena Poiată: „În baltă am stat doar două nopţi. Am dormit în chirhana, pe nişte paturi făcute din colici, adică nişte crengi de salcie tăiate. Nu sălcii de-ăstea, copaci, mai există sălcii în formă de tufe. Şi crengile alea ţineau loc de scânduri. Şi noi nu luasem nicio pătură, nimic. Dar am luat de pe acolo un ţol, adică un preş ţesut în casă din zdrenţe... Ţânţari.... nu-ţi spun!... De-acolo am plecat mai departe spre Lacul Roşu. Lacul era ca o oglindă, am plecat noaptea, era o lună plină şi am trecut cu aşa o frică pentru că era un lac imens. Nouă copiilor, ni se părea că am intrat în mare! Nu se vedea ţărmul de la un capăt la altul! Şi de acolo am mers la Murighiol." (Eram luaţi aşa, cu toptanul, şi băgaţi în partid)

Un alt scenariu palpitant şi garnisit cu umor graţie sursei intervievate, Lelia Duţă, învăţătoare şi profesoară de biologie, poreclită, din motive evidente, Madam Poveste, este dat de încercarea unui activist de partid de a o instrui pe mai sus numita să tragă cu puşca în caz de ripostă a „duşmanilor poporului". Scena devine burlescă în condiţiile în care Madam Poveste se portretizează masculin, plină de curaj şi de ironie, dezarmându-l şi la propriu şi la figurat pe bietul activist de partid trimis în misiune de recrutare: „Atât m-a scos din sărite şi din apele mele, un om clam şi la locul lui, că la un moment dat mi-a venit, aşa o scânteie-n creier Ia să-mi bat eu joc de ăsta şi să scap de el. Mi-a lăsat pistolul în mână şi s-a dus să pună ţinta. Pistolu-ncărcat, şi el cu ghimpele şi cu ziaru-n mână la frasin! Eu de la locul meu până la frasin aveam cinci-şase metri distanţă. Când el a ajuns să pună ghimpele-n frasin, eu strig la el Stai! Nu mişca, că trag! Da cu ce ton, cu ce energie acumulată în momentul acela de furie am putut să strig la el, c-a-nlemnit, şi-a ridicat amândouă mâinile sus, a-ngălbenit, din negru ce era, şi m-a rugat, m-a implorat Tovărăşică, te rog, ţi-am spus că am trei copii acasă şi nevastă-mea e bolnavă, te rog...am greşit că
ţi-am lăsat pistolu-n mână, Dom'ne, păi ei te-au trimis să mă instruieşti pe mine, când nu te-au instruit nici pe dumneata?.... Cin' te-a trimis, dom'ne, prost, aşa, la mine?" (Am ajuns să dau reţete şi pentru puşcărie). Numeroase alte istorii vesele sau triste se ţes pe parcursul volumului şi fac să clocotească de viaţă evenimente ce par intangibile în manuale.

Variate stilistic, adevărate nuvele înşirate frumos în amplu roman al vieţii sau doar memorii înşelătoare, uneori lipsite de coerenţă, istoriile celor 17 femei furnizează un fertil material filmic, literar, sociologic, concomitent cu savoarea infinită a lecturii. Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, un volum ce trebuie căutat, citit şi păstrat într-un colţişor aparte al sufletului pentru că face parte din noi.