Axiologic, nu putem şti ce suntem, fără a şti ce am fost. Chiar şi spiritele gregare simt impulsul de a-şi conferi un profil identitar, de a cunoaşte de încotro vin pentru a înţelege încotro se îndreaptă. În consecinţă, sondarea trecutului este cu atât mai naturală cu cât volumul pe care îl prezentăm, Transformarea socialistă. Politici ale regimului comunist între ideologie şi administraţie, apărut recent la editura Polirom sub egida Institutului de investigare a crimelor comunismului, se oferă spre utilizare unor oameni educaţi pentru care problema identitară se presupune a fi mai stringentă decât în cazul ignoranţilor.

Eticheta de uz special, aplicată cărţii, chiar şi la o primă privire, se impune prin pregătirea profesională a semnatarilor. Autorii acestui volum colectiv coordonat de Ruxandra Ivan, lector la Catedra de Studii Europene şi Relaţii Internaţionale de la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, sunt tineri istorici sau politologi, universitari la început de carieră, asistenţi sau lectori, fapt ce imprimă discursului adoptat, dincolo de profesionalism şi seriozitate, o perspectivă obiectivă despovărată de ranchiună, aspect cerut pe de o parte de rigoarea ştiinţifică, iar pe de altă parte, dat de o anumită distanţă emoţională faţă de epoca analizată când majoritatea semnatarilor trăia mirajul copilăriei. Desigur că acest din urmă aspect poate fi şi un handicap în ochii unora, de vreme ce o realitate de dată recentă este sondată prin mijlocirea textelor oficiale care, de fapt, o cosmetizaseră.

Dens, bine documentat, impersonal, volumul oferă totuşi o lectură plăcută, de ţinută intelectuală şi în acelaşi timp desenează pe harta cărţilor despre comunism „o schimbare de paradigmă într-o direcţie mai metafizică decât cea frecventată până în prezent de cercetătorii români", aşa cum profetizează Daniel Barbu în Prefaţă, schimbare dată de data aceasta de sursele întrebuinţate: colecţiile de acte ale regimului, unele documente încă nearhivate. Am reţineri despre comparativul lui metafizic sau despre locul lui într-o cercetare ştiinţifică, dar ştiu că lucrarea în discuţie merită toată atenţia, iar schimbarea unghiului de abordare este reală. S-a impus acest demers din cauza faptului că textele (ficţionale, în fond) pe care comunismul le producea despre sine nu descriau realitatea, ci o mistificau. Ocultarea prin scrieri oficiale a constituit latura cea mai dificilă a proiectului detectivist întreprins aici pentru că trebuiau îndepărtate cojile ce acopereau o realitate, zice-se, perfectă, după cum atrage atenţia coordonatoarea volumului pornind de la un exemplu indubitabil: „Formal, Constituţia României din 1965 este una din cele mai democratice din vremea ei. Legile comuniste nu au nicio fisură care să lase să se întrevadă ce se ascunde în spatele lor. Astfel acest corpus de texte se constituie într-o ţesătură densă care acoperă realitatea şi care pare să fie realitatea, însă cele două registre nu au nicio corespondenţă între ele. Pentru istoric este cu atât mai dificil să înţeleagă ce s-a întâmplat, cu cât sursa lui principală este tocmai acest corpus de texte, perfect coerente între ele, perfect raţionale". Relaţia conflictuală, în fond, a realităţii cu textul oficial care o acoperea până la sufocare, se regla prin intermediul a două practici: realitatea era aruncată în chingile ideologiei ca într-un pat al lui Procust sau anumite texte canonice erau pliate pe realitate (erau invocate, de pildă, texte de-ale lui Lenin sau Stalin atunci când politica PCR nu rezona cu marxismul). Atunci când textele obiective, impersonale, juridico-administrative preiau funcţia beletristică a mistificării realităţii, lumea se răstoarnă, iar inteligenţa cercetătorului de a-i da un sens lumii trebuie cu atât mai mult stimată. Toate articolele volumului pornesc de la această premisă a decojirii realităţii nu prin moştenirea orală, ci prin cea oficială, impermeabilă la o primă încercare.

Introducerea, extrem de aplicată şi de clară, a Ruxandrei Ivan, pregăteşte lectorul pentru o experienţă scripturală exclusivistă, denudând, aşa cum pretind uzanţele academice, scopul, metoda, structura întregului demers de cercetare al celor opt autori. Obiectivul major al cărţii este de a investiga politicile practicate de către regim în vederea organizării societăţii româneşti. Noutatea abordării trecutului în peisajul studiilor similare de la noi - metisaj între analiza ideologiei comuniste şi studiile de caz, totul văzut prin ocheanul ştiinţei politice - este statuată firesc, cu o certitudine ce se va confirma pe tot parcursul lecturii.

Structural, cele opt intervenţii cunosc o împărţire tematică de la general înspre particular: prima secţiune, Ipostaze ale comunismului românesc, are în vedere
macro-politicile (sistemul judiciar, cel concentraţional, procesul de colectivizare), iar cea de-a doua, Între internaţionalismul proletar şi naţional-comunismul autarhic, vizează politicile de creare a omului nou (politica externă, alimentaţia raţională, problematica natalităţii, arhitectura, literatura ca instrument de propagandă politică).

Volumul se deschide cu textul Ramonei Coman, Despre crearea şi funcţiile instituţiei judiciare. Expozeul, extrem de convingător prin informaţie şi argumentare, ţinteşte spre o concluzie amară pentru că, în definitiv, ne priveşte pe noi toţi, posibile victime ale unui Bleak House românesc prelungit aberant şi după '89: reforma justiţiei- o chestiune constată pentru politicienii noştri, niciodată finalizată.

Trecând peste utopia unui stat epurat de criminalitate, peste rolul justiţiar al asesorilor populari a căror prezenţă în tribunale indica o mentalitate cel mult iluministă, revanşardă la modul opac şi ineficent, volumul oferă în următoarea intervenţie, semnată Mihai Burcea şi Dumitru Lăcătuşu, analiza inedită a unei chestiuni extrem de discutate: sistemul concentraţional. Tema suprasaturată în discursurile vindicative, acuzatorii la adresa comunismului, cunoaşte, de data aceasta, o expunere lucidă, bazată pe documente oficiale. Astfel aflăm că, deşi idealul epocii era o societate fără deţinuţi, deci fără criminalitate, deşi existau decrete de eliberare sau o politică de tip concentraţional mult mai permisivă în sensul relaxării pedepselor, cifrele arată o suprapopulare a penitenciarelor cu apogeu în anii '80, de la 51.328 în 1977 la 178.070 în 1981. Eşecul semnalat şi aici ca şi în textul anterior despre justiţie per ansamblu, nu se limitează la pragul lui decembrie '89, ci îşi întinde fatal undele de rezonanţă până în prezent pentru că torţionarii din anii '50 au fost reciclaţi în anii '70-'80 şi mai departe în anii '90 (până la pensie) şi mai ales pentru că s-a menţinut aceeaşi legislaţie de organizare şi funcţionare a penitenciarelor şi de executare a pedepsei ca în timpul regimului Ceauşescu (Codul Penal după care funcţionăm este cel din '68, un an cu ecouri proletare în toată lumea care nu a adus, însă, beneficii durabile şi proletariatului de la noi).

Cel de-al treilea eşec înregistrat în cel de-al treilea text al volumului se numeşte colectivizare şi este analizat cu maximă seriozitate de Octavian Roske. Articolul poate fi o pârghie foarte utilă pentru înţelegerea unei lumi în care pentru neplivirea buruienilor din grădină sau  pentru nevăruirea pomilor, ţăranii îşi pierdeau pământul. Măcar că această lume supravieţuieşte în amintire în lecturi obligatorii pentru orice elev de liceu precum Moromeţii 2 sau Desculţ. Sau că lipsa de respect pentru proprietate inoculată decenii de aşa-zis egalitarism explică realitatea crudă de astăzi, mentalitatea haiducistă a celor mulţi, articolul ar trebui să favorizeze una dintre cele mai moderne metode de învăţare (minte) actuale, problematizarea.

Secţiunea secundă a volumului care vizează procesul conceperii omului nou îndulceşte lectura prin faptul că, dincolo de discursul obiectiv, ştiinţific, ne putem raporta emoţional la situaţiile descrise. Prima, Cu sacoşa spre comunism. Programul ştiinţific de alimentaţie raţională în România socialistă, având în vizor, evident, hulpavul stomac, capabil să declanşeze fericire iluzorie dacă este frustrat de un drept elementar pe care apoi îl recapătă, sub orice formă, demască planul diabolic al partidului suprem de a subjuga masele prin înfometare, nu doar de dragul înfometării în sine, ci pentru a plăti integral obsedanta datorie externă. Ineditul subiectului trebuie semnalat, cât şi pertinenţa investigaţiei care combină documente oficiale cu declaraţii personale (interviul realizat  în 2007 de Marius Stan, autorul articolului, cu Iulian Mincu, fost medic personal al lui Ceauşescu, responsabilul principal al programului pentru o alimentaţie raţională, personaj care persistă în a invoca şi acum, nefondat, temeiurile ştiinţifice ale programului în cauză, dincolo de orice substrat politic, negând astfel orice culpă imputată).

Printr-o acurateţe de investigator autentic, Marius Stan reuşeşte să surprindă contradicţiile sistemului opresiv din chiar interiorul lui: conducerea statului a apelat la cadrele medicale, specialişti din ministerele Agriculturii sau Industriei Alimentare pentru a întocmi un set de norme despre alimentaţia sănătoasă menită să dea trup bun de muncă omului nou. Nesatisfăcut de rezultatul planului solicitat, partidul intervine şi umple de „sens" scriptural o realitate din ce în ce mai şubredă şi mai lihnită de foame. Discursul politizat despre alimentaţia raţională capătă greutate datorită mass media care mizează foarte puternic pe mitul scientificităţii, nimic altceva decât o nouă formă de manipulare pentru că după cum arătau cartele pentru alimente de prin anii '80, oamenii de ştiinţă români propuneau populaţiei malnutriţia. Foamea care ne animă şi acum, declanşând energii nebănuite prin hypermarketuri, mania acumulării, stomacul hulpav al cărui sclav suntem noi toţi ca fiinţă naţională, compact constituită, de acolo trebuie să vină, de la cartele pentru alimente ale căror căsuţe erau bifate fericit doar când se băga ceva: pâine - 300g zilnic, carne de pasăre - 1kg, porc sau vită - 500g sau, în lipsă, conserve de carne din Cehoslovacia ori U.R.S.S, mezeluri sau preparate - 800g sau, la alegere, pateu de ficat, brânză telemea-500g trimestrial, unt - 100g, ulei - 750g, zahăr - 1kg, mălai - 1kg, făină - 1kg trimestrial, ouă-8-12, supliment muncitori, muncă grea - 300g/lună, diverse (raţie lunară de alimente pentru o persoană, oraşul Galaţi).

Următorul articol din secţiunea secundă a cărţii tratează o temă extrem de discutată, de la studii serioase la mărturii şocante, filme documentare sau artistice precum celebrul 4 luni 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu. Aşadar chestiunea natalităţii şi implicit a decretului din '66 care interzice avortul nu reprezintă un subiect nou pe ordinea de zi despre tarele comunismului. Apreciem totuşi la Corina Pălăşan şi la intervenţia ei, Caracterul restrictiv al politicii pronataliste în România comunistă (1966-1989), seriozitatea documentării (de pildă, se realizează un mini-istoric al legislaţiei despre avort în Europa din care aflăm că liberalizarea practicii va fi permisă destul de târziu în ţări pe care le credeam cu totul emancipate, adeptele unei gândiri laice -Danemarca - 1973, Suedia - 1974, Olanda - 1981), claritatea  şi obiectivitatea limbajului care fac din paginile redactate un punct important în abordarea tematicii în discuţie. Concluzia reperabilă şi în cazul altor abordări de gen vorbeşte, fatalmente, şi despre starea de fapt de astăzi, o Românie de secol XXI în care cea mai răspândită „formă de control" a sarcinii este chiar avortul pentru că încă există: migraţia de la sat la oraş, insuficienţa instituţiilor specializate care să primească în îngrijire copii mici precum creşele sau grădiniţele, criza spaţiului locativ, stimulente materiale minore, insuficienţa educaţiei sexuale, altfel spus sărăcie şi lipsă de educaţie.

Mai departe, articolul Construind Victoria Socialismului semnat de Damiana Oţoiu propune o privire tăioasă asupra arhitecturii din timpul regimului. Evident că ne proiectăm cu groază într-un spaţiu hâd, absurd, cu imobile monstruoase, disproporţionate care amintesc de tirania construcţiilor aberante aşa cum este ea descrisă în Bietul Ioanide. Oraşul nou, socialist care trâmbiţează românismul, reconstrucţia nu face decât să calce pe morminte, distrugând fără scrupule identitatea spaţiului urban configurată în secole.

Cel din urmă articol al volumului se ocupă de o chestiune, de asemenea, vizitată frecvent în dezbateri publice sau cărţi consistente: pactul scriitorului român cu politica de partid sau cum devine literatura instrument de propagandă în anii '50. Lucia Dragomir nu atacă un subiect nou, dimpotrivă, unul aproape epuizat. Exemplele invocate, de scriitori care au ştiut să se plieze pe cerinţele regimului pentru a-şi asigura meschina lor existenţă, sunt notorii: Ion Barbu, Sadoveanu, Arghezi. Totuşi, intervenţia autoarei poate fi inclusă în bibliografia unui studiu pe această chestiune datorită expunerii clare şi informaţiei ireproşabile, calităţi, de altfel, ale întregului volum.