Ciclul „Vizitatori nocturni - amintiri din Cimitirul Vesel", poate cel mai consistent din volum, este un fel de ghid pentru laicizarea totală a sensului, pentru renunţarea la „taine". Problema identităţii eului, de pildă, atât de acută în poezia secolului trecut, acele dramatice monologuri interioare, psalmice, sau dialoguri dramatice cu Dumnezeul absent, a decăzut  se poate spune, din poezie la începutul noului secol, transformându-se în butadă: „o reînviere îmi pare, totuşi posibilă/ ea dă un sens direcţiei /... / reînvierea este zborul întors/ dinspre cămară spre pradă". Vestitul „Cimitir Vesel" al Săpânţei, ca topos naţional de cultură, devine o „taină" complet dezlegată, dezbrăcată de mistere, o restituire a vizibilităţii fiinţei complet transparente, a epifaniei verbului în ipostază de consumabil, dacă vrem. între moarte şi viaţă e o echivalenţă totală. Morţii nu sperie pe nimeni, deoarece sunt prezenţi direct în viaţă la modul indiscernabil. Poezia şi plastica morţii nu mai e „înaltă", „spirituală", ci de-a dreptul flască: „Luna este umbra femeii căreia i-a murit/ papagalul din cap" (frumoasă definiţie întoarsă, am zice, pentru „Regina nopţii moartă" a lui Eminescu!)

Există la Dumitru Păcuraru o conştiinţă netă, chiar plină de acurateţe, a morţii, care nu se mai ascunde după metafore, ci este rostită direct, ba chiar insistent („moartea, prietene, moartea,/ moartea, să zicem, a lui Virgil Mazilescu").Pentru spiritele postmoderne veritabile, valorile (fiinţa, frumosul, binele, adevărul) se sprijină întotdeauna pe nimic. Dacă nu avem în vedere acest ax conceptual care este nimicul, nu avem propriu-zis postmodernitate. Oricare ceva se sprijină pe nimic, iar acesta e însuşi principiul de inestimabilitate al umanului; e principiul de libertate şi desfiinţarea sistemului simbolic în sens benefic. Tot aici e şi posibilitatea noii argumentări estetice. Poetul e la curent tot timpul cu acest amănunt: „festina lente, iarna nesosită e aici,/ nimic urmează după asta" - în „Moartea, prietene, moartea"). E curios cum un poet care a tăcut 20 de ani a căpătat priză cu mult mai solidă decât alţi congeneri la valoarea insolită a butadelor nimicului şi la sensul a rebours. Nihilismul său nu e apocaliptic, ca la douămiişti, ci e „vesel", adică pozitiv. Conştiinţa nimicului dă acea urmă de consistenţă (slabă) a vieţii, vizibilă atât în aspectele vitale ale realului, cât şi în cele mortuare. La Dumitru Păcuraru, acest lucru e neobişnuit de patent, făcând ca în unele poeme parcimonios scrise ca texte să se prezinte fără mister un fel de balanţe ontologice în care mărcile absenţei sunt totuna cu cele ale prezenţei (vezi „Scrisoare de-acasă") sau învierea e totuna cu intrarea în mormânt, percepută invers. Un fel de nulificare a discursului poetic şi mai ales, o nulificare a nulificării sensului dă garanţia perpetuării. Ni se pare că lunga tăcere a lui Dumitru Păcuraru nu e nicidecum o dovadă a lipsei înzestrării poetice; e mai degrabă intervalul deşertic  obligatoriu al poeziei care s-a despărţit de prejudecăţi şi a decis să se sprijine pe nimic. Construcţia lineară (mereu netă) a poemelor celor mai reuşite nu arată nicidecum postura cuiva care doar cochetează cu poezia, ci lasă acea impresie de aură indicibilă, fără intensie, rămasă după întreg volumul, creată de cineva  care s-a dezis de absolut toate poncifele poeziei în favoarea poeziei. Suntem cumva în buna tradiţie blagiană, însă pe o altă spiră: una a minimalismului de dată recentă. Aici poezia este atât de aproape de... nimic, să spunem, încât frizează pe alocuri riscul de a cădea în poncifa inversă, amară, a lipsei de metafizică: „a fi brutal se-aruncă peste a nu fi/ şi din nuntirea lor nelegiuită/ lăptarul va găsi fără să vrea/ un nou Hamlet abandonat/ la poarta orfelinatului" („Noiembrie") Acest tip de poezie abia se ridică de-o şchioapă deasupra „nimicului", producând însă, în textele cele mai bune, un fel de ecou al efemeridei... statornice. Rolul cuvintelor e mai puţin important în crearea acestei reminiscenţe, iar la limită, cuvintele nu au niciun rol. Tocmai de aceea ele pot fi alese în deplină libertate: nu însă într-o libertate lejeristă, ci în una fundamentată pe rigoarea specială a nimicului, când aproape nu mai există nicio diferenţă între metafizică şi banalitate: „Când unui mare poet/ i-a murit copilul drag/ cică durerii lui ascultând/ ţârâitul greierilor/ în iarba-ndoliată/ i-ar fi spus doar atât: «Linişte  cât cuprinzi! Fiorul greierului/ Răstoarnă stâncile»". Multe poeme au acurateţea unor desene chinezeşti, în care principiul generator este aproape complet înghiţit de principiul anihilator. Ca şi viaţa, moartea nu e decât tot o efemeridă. Sensul ciclului „Cimitirul Vesel" este, se pare, chiar acesta: tocmai efemerida morţii este cea care dă un fel de consistenţă perenă nimicniciei semnelor: în vestitul cimitir românesc din Săpânţa, semnele de pe cruci putrezesc, în timp ce iarba ce le acoperă pare veşnică. Dictonul isusiac apocaliptic „cerurile şi pământurile vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece" se răstoarnă foarte simplu: cuvintele-semne vor trece toate, dar efemerida vitală a ierbii de pe morminte nu va trece (vezi „Iarba mai tare ca piatra"). Ambele sunt însă „nedefinite" - iar aceasta e singura garanţie a perenităţii lor: evanescenţa este, în mod neaşteptat, însăşi veşnicia. Poezia de acum a lui Dumitru Păcuraru are facultatea de a-şi surprinde singură propriile paradoxuri, negăsite de alţii; trebuie să spunem, însă, că atunci când ajunge prea aproape de sentenţă, ea e ameninţată destul de serios. Situat pe o muchie deosebit de gingaşă, între poezie şi nimic, dar cu mare gravitate a conştiinţei ambelor domenii, Dumitru Păcuraru este unul dintre primii nouăzecişti de la noi. Fiecare dintre poemele sale, privit de aproape, poate fi analizat în egală măsură în regimul acestui balanţier la care ambele talere par egale. Dar în multe locuri, mai ales în ciclul „Cimitirului Vesel", se produce lucrul neaşteptat: acel sentiment special, al nulificării nimicului, prin care realul ţâşneşte imprevizibil din real în chip memorabil: „stau iconele pe lemn la mese de lemn/ şi mănâncă slănină cu brânză şi ceapă". Ne aflăm în Transilvania, ca într-un fel de Privelişti ale lui Fundoianu: „Stelele culeg porumbul de pe câmpurile pustii/ iapa costelivă bea apă din plămânii mânzului". Oda Bucuriei, devenită imn al Uniunii Europene, are ca pandant „negrul croncănitor" al cârdurilor de ciori care acoperă aproape tot teritoriul fostului Imperiu Habsburgic. Ieşirea la iveală a negrului din negru, a nimicului din nimic, a orbirii din orbire, a surzeniei din surzenie este lecţia „luminii din lumină", a vieţii efemer biruitoare. Printre poeme se găsesc unele aflate la jumătatea drumului dintre pastelul naiv-suprarealist şi sugestia cultă, prin care nimicul îşi râde în chip dionisiac de nimic: „în Cimitirul Vesel/ mormintele râd/ ţinându-se cu braţele de burtă// râd/ de ţapul/ care nu-şi poate ţine/ mintea de ţap/ decât într-o/ căpăţână/ de ţap?" Felul în care proliferează moartea duce la o transsubstanţiere inversă, miraculoasă, subsensuală: „Isus/ apa moartă/ o preface în vin mort/ să ajungă tuturor morţilor/ invitaţi la nunta mirilor morţi" (Vezi „Morţii iubesc femei moarte").

Lăsăm deoparte multe alte observaţii de lectură, spunând că Dumitru Păcuraru este un poet ce are o vedere „prin", nu vedere „ca": e un poet „străveziu", descoperind un subspaţiu al poeziei, unde efemerida morţii comandă totul, iar „dincolo" nu mai este nimic de văzut. Lăsăm neanalizate celelalte cicluri („în sala sânilor pierduţi"), unde se experimentează un soi de biografism ermetizant, ceva mai pretenţios şi unde se cade adesea în truisme mai puţin convingătoare poetic, dar cu sentimentul, nepăsător, că aceasta ar fi chiar condiţia ce ne este fatală prin dat. Unele poeme par un fel de bocete rituale fără text sau cu un text fortuit: „plinuţă floare de floarea soarelui,/ azi floare galbenă, mâine galben ulei".

Mai remarcăm, pe alocuri, că furat de sunetul cuvintelor, poetul cedează unor dezacorduri gramaticale insesizabile ce puteau fi evitate printr-o redactare mai atentă.

„Sindicatul lupilor" ni se pare un ciclu cam forţat, discutabil, unde se propune un soi de agresivitate programatică, desprinsă din contemplarea istoriei autohtone. Interesant, prin paradoxul pus în evidenţă, este poemul „Raport despre bătălia de la Posada". Ultimul ciclu - „O plimbare printre nudişti", vrând să se situeze mai aproape de nuditatea sensului, degenerează de multe ori în gratuităţi sau în bâlbâieli mediumnice şi experimente amintind de optzecism, care sunt în cele din urmă, negate chiar în text: „sărută natura în bot, şoarece de bibliotecă". Unele imagini devin clişee, chiar când se vor a fi polemice; unele versuri pot fi tăiate fără pagubă.

Pe ansamblu, o spunem cu riscul de a ne repeta, nu putem să nu salutăm sincer (recte: nu ca un „salutator universal"!) decizia revenirii acestui poet cu un fond serios şi profund, cu mărci personale demne de luare-aminte.