Zice Dan Sociu că-şi mută „autobiografiile fantasmatice" în proză, dar noi, megieşii, ştim foarte bine că nu-s fantasmatice deloc. O fi noua lui poezie „postconfesivă", dar asta mă preocupă foarte puţin. Pentru că Sociu mi se pare mai autentic în proză decât în poezie. Adică în proză este mai el însuşi, deşi capacitatea lui monumentală de a pastişa stiluri e vizibilă încă.

În Nevoi speciale, Polirom, 2008, avem un prozator care reuşeşte să fie melancolic în propoziţii scurte. Ceea ce este destul de greu. E povestea castelului Solitude din Germania, castel de scriitori, şi a dizolvării relaţiei cu Viviana. Nu povestea importă foarte tare, ci reflecţiile asupra ei. O luciditate tristă şi plină de ea, în acelaşi timp. Evenimentele în sine sunt senzaţionale: droguri, sex în trei, tot felul de experimente artistice, amintiri de spital şi de Botoşani. Felul cum sunt relatate, însă, face ca tensiunea să fie cât mai laxă. Senzaţionalul se domoleşte. Ceea ce se obţine este o pastă fără guguloaie, care se întinde uniform, devenind netedă şi lucioasă. Cititorul poate deschide cartea unde vrea el. Senzaţia la lectură este aceeaşi. Exact inversul metodei lui Dumitru Crudu, care în Măcel în Georgia e ahtiat de senzaţional şi de eveniment, în defavoarea omogenităţii ansamblului.

Nu ştiu cum se face, dar am citit volumul cu plăcere, chiar dacă doar câte două pagini pe zi. Sau poate de aceea. Rândurile curg pe sub ochi, iar sufletul ţi se umple de o pace resemnată, bătrânească. Un fel de reverii ale unui plimbăreţ singuratic, la fel de masochist şi de mândru de ruşinea lui precum J.-J. Rousseau. Şi Cărtărescu, la Solitude, a practicat un fel de rimbaldiană dereglare a simţurilor, ceea ce a dus la o infinită ejaculare scripturală. La Sociu, însă, dereglarea cerebrală se rezolvă în confesiune şi solipsism: „Poate că nici creierul meu nu e în regulă. De asta vorbesc atât de mult". O existenţă postbeatnică, în care până şi drogurile slabe ameninţă echilibrul fizic. Mai rămân nostalgiile, flirtul pe messenger şi speranţele ca ţintă a unei ironii amare: „aşteaptă să iasă odată pe piaţă neoorganele, să-şi ia şi el un neopancreas şi să poată bea o sticlă mare de votcă". Asta ar fi una dintre nevoile speciale. Nesatisfăcută, ea se rezolvă în scriitură: „îi murise bucuria şi sentimentul de siguranţă pe care i-l dădea zilnic alcoolul". În fond, dincolo de posibilele apropieri de beatnici sau de Venedikt Erofeev, arhetipul rămâne eroul lui Hemingway, cel care nu mai poate. Diminuarea bărbăţiei scriitorului american declanşa un complex de inferioritate, de unde luptele cu tauri şi the big game hunting. La Sociu, neputinţa are ca efect lentoarea elegantă, oboseala distinsă: „toţi suntem pe dinăuntru ciuruiţi". Morbidezza este întotdeauna secondată de luciditate. O femeie îi reproşează lui Dan că-şi ţine mereu ochii deschişi, chiar când face dragoste. Ciudată lipsa de iluzii secondată de credinţa fermă în poezie şi artă. Dan traduce şi se lasă tradus, este interesat de soarta scrierilor lui şi trăieşte într-un incubator al artelor. Singurele contacte cu lumea „nepoluată" de ambiţiile literare provin din amintirile legate de căsătoria din Botoşani. Şi totuşi, naratorul radiografiază locatarii de la castel cu un ochi ironic, detaşat, pentru că numai ironia încurajează ceea ce, de fapt, condamnă. Toţi artiştii sunt discreţi şi perfecţi. Alte epitete nu li se aplică. Când descrie un individ, Dan aplică tuşe vagi, brusc suspendate, vizând o poetică a impreciziei, a indefinitului. Aş spune că e ceva comun cu poetica de blank a lui Vlad Moldovan. Devierea şi imprecizia studiată, practicate pe un fond muzical Portishead, nu înseamnă deloc că naratorul ar trăi o stare sufletească flower-power: „Putea face terci pe oricine, pe toţi cei care spuneau că-l iubesc, pur şi simplu respingându-i". Este ceea ce-i reproşează iubitoarea Viviana, cea care după operaţia de pancreas îl scoate din spaima că nu mai e bărbat, chiar acolo, în spital, şi la modul oral. În detaşarea lui întristată, naratorul lui Sociu poate fi mult mai dur decât cel al lui Cezar Paul Bădescu din Luminiţa, mon amour.

Pe lângă dilemele sentimentale, mai ies la rampă şi groaza de întoarcerea în realitatea românească, violentă şi murdară, şi cura de cosmopolitism. De altfel, am senzaţia că romanul a fost scris fără neaoşisme sau referinţe exacte la un anume spaţiu exact în vederea traducerii lejere. Analize şi autoanalize dintr-un turn de fildeş ascuns într-o pădure civilizată. Câtă deosebire faţă de Bântuiţii lui Chuck Palahniuk, retraşi şi ei să scrie, dar într-un soi de colonie penitenciară citadină. Bântuitul român nu traversează decât o criză pasageră, o criză mişto, oarecum: de la o femeie la alta, spaima de a fi nevoit să schimbe un turn de fildeş perfect etanş cu unul mai puţin protector faţă de irealităţile lui.