Odată cu descoperirea Ochiului Orb a avut loc şi „ieşirea din poem". Poemul nu mai este  ce a fost în mod tradiţional. El devine loc al vârtejurilor magnetice, loc al spaimei, „cu el ieşim iarăşi şi iarăşi din peşteră".

În versurile lui Vulturescu avem toată conştiinţa schimbării de unghi din arte: faţă de poetul romantic, care încă mai vedea „epiderma concretului, cel postmodern vine din cărţi, urcă un munte fictiv: „Nu ştiu dacă aici, pe Ceahlău, am ajuns/ printre arbori sau printre fotografii" (Vultur bătrân, pe Ceahlău). Realul capătă o evanescenţă ciudată, cuprinzând în el prezenţa abisului imaterial, ca în pictura lui Caspar David Friedrich, care şi figurează pe coperta volumului Nord şi dincolo de Nord al poetului nostru. Dincolo de carnavalul realităţii, aruncat în fictiv, este nimicul, iar spre Dumnezeu calea pare închisă sau inutilă. „Tăriile-s goale", constată poetul, pe urmele lui Arghezi. Citatele se aglomerează: toţi poeţii, par a suferi de răul de Nord. Nordul lui Vulturescu devine un alt topos specific poeziei lui: nu e o direcţie, un reper, ca de obicei, ci e un punct a-cardinal. În Nord, se ştie, acele oricărei busole se dau peste cap. E o realitate fără „frontieră", total relativizată, în care domneşte iarba proliferantă şi sălbăticia, mlaştina şi grohotişurile. Dar „nordul este Ochiul Orb", spune poetul. Nu sunt două toposuri, ci unul singur. Totul aici se vede printr-un fel de negru transparent, iar culorile şi pictura sunt superflui. Poemul nu mai este ce-a fost: artă finită, suverană, ci eboşă aproximativă. Generator al haosului, Nordul e totodată şi gaura absorbitoare de haos. Poetul are conştiinţa necesităţii unei ieşiri. Asimilând filosofia veacului (îl şi citează pe Heidegger!), ştie (şi numai că ştie, dar a şi integratfulger: aparent-disparent, fisură a Neantului, blitz hieratic căzut pe stânci, adus de un „vânt negru". Realitatea Nordului este fără sens, altul, decât cel al morţii, cu forţa ei uriaşă care face ca realitatea întreagă să devină evanescenţă pură.

În asemantismul total, postmodern, el simte nevoia presantă de a găsi o armă cu care să se opună nefiinţei şi descoperă alt topos, cuţitul:tranşării semantice, prin decizie proprie, în câmpul a-semantismului total al realităţii subminate de neant. Mai simplu: acolo unde nu există sens, poetul singur e chemat să decidă bărbăteşte un sens, să despice hotărât ficţiunile şi măştile vide din jurul său: „Treceam podul printre lotri şi venetici,/ printre negustori şi plebea străzilor./ Scot cuţitul de la brâu şi-mi fac loc:/ plesnesc în dreapta şi-n stânga. Ca nişte/ băşici sparte rămân în urma mea/ scurgându-şi lichidul verde al bubelor/ pe asfalt." Cuţitul e semnul de instituire a unui sens acolo unde absolut totul e fictiv şi labil, se lichefiază şi-şi vădeşte în toate felurile nestatornicia. Unicul punct cardinal, aflat permanent „în faţă" este moartea, aşa că singura soluţie găsită de Vulturescu este scrierea cu literă; dacă vrem, poezia (sau metafora) literală - parcurgerea unui drum iniţiatic aspru, acumularea în sine a inconsistenţei până ea devine piatră şi punerea „cuţitului" pe gâtul morţii. Iniţierea e necesară cu etapele ei nicidecum ezoterice, ci absolut reale: crâşma şi cafeneaua sunt un „limb" în care îşi fac stagiul figuri de artişti şi prieteni; piaţa şi satul forfotesc de ţărani. Poemele lui Vulturescu devin nişte monologuri întretăiate de „voci" apodictice ale acestor „personaje" ciudate: Ion, Ioachim, Achim, Vartolomei, Timotei etc. care i-au fost interpretate în fel şi chip. Poetul ştie însă (iarăşi vădeşte acea conştiinţă intuitivă a postmodernului) că sunt simple ficţii, că le-a pus nume ca să nu fie „gol în sicriu". Par cu toţii nişte sfinţi apocrifi sau profeţi dintr-o Biblie încă nescrisă. În spatele fiecăruia se află vidul - ca şi în spatele numelor răsunătoare ale personajelor livreşti - şi tocmai de aceea emit sentinţe de o energie uriaşă, deşi par improvizate la modul naiv: „Eu nu am casă, zise Ion. Să bem şi să/ aruncăm cu versurile în obrazul de târfă/ al Nopţii// Astfel îi văd pe poeţii din nord. O energie/ neagră a cuvintelor îi împinge pe străzi şi-n/ cafenele" Ei desfid realitatea (fictivă) cu propria lor lipsă de „temei". Oamenii Nordului, deşi anonimi şi trecători, sunt reali, în sensul că n-au nevoie de nicio legitimitate anume. Ei sunt pod, sunt însăşi trecerea: „oameni ai pustei, porcari şi stăvari/ de pe valea Erinului, fierari şi cioplitori/ din pădurile Chioarului, precupeţi ai/ grânelor şi cânepii, oieri din Babiţa şi/ vânzători de sare în drum spre Viena." (Poeţii fulgerelor). În lipsa totală de consistenţă trebuie găsit reperul necesar creaţiei chiar în tine însuţi. Trebuie să-ţi faci drum chiar prin „spaimele nopţii", să intri în „lutul de cârtiţă" al versului, să iei însăşi evanescenţa realului ca pe un reper de libertate. Nordul nu este un simbol de descifrat, un concept de contemplat, este o realitate „literală" căreia poetul (postmodern) îi este integrat şi pe care trebuie s-o întrupeze. Nu este o temă despre care poetul vorbeşte. Vidul fiinţei este şi vidul semnificaţiei, dădător, însă, de libertate. Ne aflăm într-o ontologie nouă, de sfârşit al iluziilor, al metafizicii constrângătoare, de „amurg al idolilor", la o limită. Putem spune, împreună cu Luigi Pareyson (vezi Ontologia libertăţii): „Limita se situează între libertate şi nimic". Se ştie, însă, cât de fluctuantă este această idee şi câte repulsii a stârnit celor înspăimântaţi de postmodernismele aberante. Poetul Vulturescu este unul serios, însă. El nu îşi ia libertăţi, ci le trăieşte pe viu. Poetul „orb" înţelege că neantul este neputincios în sine, este nevoit să se arate în materialitate, constrâns de propria-i nimicnicie, iar această forţă propulsează Creaţia: („Ochiul Orb/ nu este un eşec al vederii, ci al Neantului/ de a nu se putea dezvălui", zice Row) (Sfârşitul semnificaţiei). De aici necesitatea unei noi estetici, pe care Vulturescu o şi predică în Scrisori din Nord către prietenii săi, uşor de depistat: lui Daniel (Bănulescu, bănuim) îi explică predominanţa negrului şi îngroşarea culorilor esenţiale creaţiile plastice ale Nordului, dintr-un fel de „onoare poetică a omului de-a se afla în calea neantului"; pictorului Dorel Petrehuş, necesitatea „discursivităţilor plastice" şi „densitatea voltaică a detaliului"; lui Adrian (Alui Gheorghe) îi explică „noima" personajelor sale din poeme: demnitatea lor constă în aceea că au suferit nişte morţi crunte şi ei înşişi îşi trag prestanţa tocmai din faptul că sunt nişte „morţi fără noimă", exemplari tocmai în acest sens, răsturnat; lui Liviu (Ioan Stoiciu) îi vorbeşte despre repulsia sa privitoare la cenacluri şi găşti; lui Alexandru (Muşina) îi vorbeşte despre lipsa lui de încredere  în personalităţile monadice şi despre faptul că, doar implicându-te în el, în nulitatea lui, orice „zeu" poate exista cu adevărat; lui Cassian (Maria Spiridon), cam acelaşi lucru: că orice anonim poate căpăta prestanţa lui Baudelaire; lui Gellu (Dorian) faptul că orice „fotografie" a realului presupune un ecran de neant; lui Lucian (Vasilescu), la fel, faptul că „personajele" sale ţin loc de nimic; că fulgerul (şi cuţitul) instituie mesaje sub presiunea propriei lor nefiinţe; lui Christian (Schenk) felul cum nu există diferenţă între subiect şi obiect, cum nimicul este insinuat în ambele.

În volumele următoare, devenite secţiuni ale antologiei de faţă, ideile se reiau adâncindu-se. Litera (sensul literal), şi nu textul, este punctul forte al lui George Vulturescu: tot ce există semnifică, în sensul că este în timp ce este - vorba lui Nichita Stănescu: „Şi sunt în timp ce sunt/ şi nu mai sunt când nu mai sunt". Litera este cenuşa existenţei, rămăşiţa ei, restul de viaţă pe care a cuprins-o: ea semnifică ceva numai dacă a ars cu adevărat, ca fulgerul, - şi numai dacă a fost „fulgerată" de moarte. Poetul e un fel de brad fulgerat (Pinnie und blitz..., nu?). Literahazard, iar în sensul acesta, moş Achim e rudă bună - fără s-o ştie - cu ... Mallarmé şi cu Elytis. Litera e „zar": are în ea hazardul de a înfiinţa şi a desfiinţa sensul, dar numai dacă e făcută din „piatră fulgerată". Fulgerul şi cuţitul sunt toposuri gemene: ele nu semnifică, ci doar înseamnă (= indică) locul semnificantului. Cuţitul - am adăuga noi, departe de a fi brutal, nu e nici ofensiv, nici defensiv: e doar instrument ostentativ: trebuie doar arătat şi pus în calea fulgerului: se ştie că el opreşte fulgerul (Neantului). Este, dacă vrem, un instrument gestic, indică rana din cel care îl  „dansează" în horă, junghiul din inimă. A-l „juca" înseamnă a para moartea, a o înfrânge dionisiac. Sensul misteric al cuţitului devine mai limpede în versul „Scrisul meu e un cuţit proptit/ pe gâtul morţii", iar lupta are loc numai într-o „arenă" interioară.