Noua carte a lui Adrian Majuru, Bucureşti. Diurn şi nocturn, (Editura Curtea Veche, 2009) care recomandă deopotrivă un antropolog /sociolog/ istoric al mentalităţilor are în centrul preocupărilor geografia culturală a unui oraş devenit matrice identitară, Bucureştiul, un Alef particular.

Eşafodajul cărţii trimite la vastul teatru de operaţiuni al celorlalte volume de până acum Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delicvenţă, vagabondaj, (Paralela 45, 2005), Bucureştiul subteran. Sinuciderea, (Paralela 45, 2006), Copilăria la români  schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi, (Compania, 2006), Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod existenţă, (Compania, 2008) care explorează cele două feţe de Ianus Bifrons ale Bucureştiului, feţe ale aceleiaşi medalii ale oricărei geografii metropolitane, diurnul, aversul ilustrat fragmentar prin incursiunea în copilărie din volumul anterior şi nocturnul, sau ceea ce autorul identifica drept Bucureştiul „subteran". Această prezenţă faţă în faţă a opuselor generează o tensiune dialectică a contrariilor, inerentă şi, în acelaşi timp, congruentă cu o formă subtilă de nostalgie, marcând un dublu clivaj, unul structural, care reprezintă poate destinul modernităţii noastre construită tardiv pe un fond cutumiar rezistent, ostil schimbării, iar pe de altă parte, unul care subîntinde o fenomenologie a rupturii pe care sensibilitatea proprie o plasează, în special, în zona instalării regimului comunist în România. Ar putea părea ciudat că evenimente din secolul XVI sau XVII sunt reflectate prin transpoziţia reflexului mentalitar sau prin ecoul său în secolul XIX sau XX, dacă aceste racursiuri nu ar urmări filiere ale formării metalităţilor, proces care transcende strictele delimitări istoriografice. Un alt context de lectură mai îndepărtat pe care cartea îl invocă documentar conţinându-l ca afinitate este cel al recuperărilor nostalgice a „Bucureştilor ce se duc" cu titlul minunat propus de Henri Stahl, ai „Bucureştilor de altădată" ai lui Constantin Bacalbaşa, a arghezienei Cu bastonul prin Bucureşti etc. Modernitatea şi complexul său prin excelenţă urban se redesenează atât în cadrul tradiţiei, cât şi în cel al novismelor de import asimilate cu viteze diferite. Avem în cartea lui Majuru un demers până la un punct similar celui care a inaugurat un tip de cercetare prin Istoria vieţii private a lui Philippe Ariès şi Georges Duby, afin cu studiile lui Robert Darnton focalizate asupra secolului XVIII, (a se vedea Marele masacru al pisicii, Polirom, 2000), un studiu a ceea ce francezii numesc: petite histoire. Într-o anume măsură, pe un alt palier, cartea se apropie de sociolecturile inteligent regizate ale Ioanei Pârvulescu, Alfabetul doamnelor (Crater, 1999), Întoarcere în Bucureştiul interbelic (Humanitas, 2003) sau În intimitatea secolului 19 (Humanitas, 2005), care conturează nu numai profilul unor epoci, ci şi cel al unui oraş şi a vârstelor modernităţii. Tonul relaxat al cărţii maschează fin erudiţia autorului confirmată şi de celelalte cărţi. Autorul încearcă să regăsească acele elemente din care este construit ţesutul social al fiecărei epoci, deopotrivă cu ceea ce a animat-o, Zeitgeist-ul ei, nu prin glosă şi enumeraţie, ci prin focalizarea episodului semnificativ al micii istorii. De la istoria cafenelelor la cea a duelului exemplificat la „Anexe" cu duelul dintre Lahovary şi Filipescu din 1898 (a se vedea în acest sens şi minunatul studiu al lui Hagi-Moscu), la configurarea unui domeniu al intervalului delectabil, episodul matinal dedicat romului, şvarţului, cafelei, lecturii ziarului; de la stradă şi accesoriile ei la omul străzii circulând pedestru, cu carâta, sau ulterior, cu automobilul; de la comerţul care personalizează, umanizează ludic prin nume, firmă, reclamă şi contact viu cu clientul, „socializarea comerţului" la cultura de consum, aseptică, distantă, automatizată; de la ambientul comunicativ, comodificant al unei birocraţii umanizate, domesticite, la cea kafkiană a lui dumécanique plaqué sur du vivant reluând tradiţia fanariot-orientală a aglomeraţiei sufocante, alienante; de la călătoria de afaceri şi jocurile uitate precum inefabil-inocentul „cavalerul refuzat" la lumea vie, viscerală sau numai pitorească a mahalalei cu personajele ei, obscure azi, jarcaleţii, calicii, găştile de mardeiaşi organizate în jurul primelor echipe de fotbal, precum Rapidul din anii 30. În această petite histoire nu personalităţile de prim rang îşi au locul, scriitori, politicieni, mari industriaşi, ci negustori precum Hagi Tudorachi la începutul secolului XVIII, industriaşi precum Gaiser sau bucureşteanul Georgică devenit matelot şi plecat pe mările şi oceanele lumii. Toate sunt aventuri ale unor oameni simpli, ale lui Everyman, care devin, dar mai ales, ceea ce-l interesează pe cercetător, care contribuie la crearea unei middle class, a unei burghezii, a unui public spiritual sau, dacă dorim, a unui ţesut urban menit să ofere substanţă modernizării pe care Majuru o identifică corect într-unul din complexele fondatoare ale culturii şi civilizaţiei române moderne, ca raport conflictual, problematic dintre formă şi fond. Alături de personajele care reprezintă episoade relevante ale edificării urbanităţii, a unei civilizaţii metropolitane se află şi cele care vin dinspre periferie, - periferia nu are nimic peiorativ la Majuru, constituind o instanţă de mediere şi de prelucrare urbană a adstratului - personaje pitoreşti precum Tata Moşu care ar putea figura cu succes într-o borgesiană Istorie universală a infamiei, cele pe care le scoate la iveală şi Martin Scorsese în Gangs of New York (2002). Intenţia autorului nu este aceea de a oferi doar o frescă, un tablou de gen al mahalalei de acum un secol sau două, ci de a proba rolul nocturnului în spaţiul culturii urbane, un rol care se precizează mai bine în metabolismul metropolitan prin ceea ce Nae Caţavencu traduce sub registrul negativului „Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?... Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)... Numai noi să n-avem faliţii noştri!..." (O scrisoare pierdută, act III). Cazul lui I.P. este elocvent pentru cercetare, acesta intră într-o casă temporar goală şi asumă identitatea burgheză a proprietarului, mai precis se îndrăgosteşte de această identitate până la narcisism. Impostura devine semnificativă pentru un gest pe care civilizaţia îl înregistrează pozitiv, conservarea şi cultivarea unor valori de la politeţe la eleganţă. Nocturnul malefic nu-l reprezintă cu adevărat pentru autor viaţa de noapte, mizeră, a Bucureştiului conform unui vechi maniheism ideologic al claselor antagonizate, ci necrozarea ţesutului urban în perioada comunistă, cu ştergerea acestei culturi urbane care a construit şi a reprezentat Bucureştiul, un Bucureşti al grădinilor văzut din perspectiva unui Bucureşti al betoanelor, un Bucureşti al răgazului delectabil şi al vieţii trăite cu gust în retrospectivă orientală redimensionată modern a „pripelii" şi „privelii", din perspectiva unui Bucureşti al goanei după nimic şi al mitocăniei generalizate, un Bucureşti al unui cod al onoarei certificat chiar şi printr-un duel tragic, faţă cu un Bucureşti dezonorat, un Bucureşti care ne aminteşte de valorile civice şi de reflexul lor constant în cotidian, cu un Bucureşti agresiv, disolut etc. Nostalgia subtil infiltrată în paginile cărţii este dublată şi de un deziderat al autorului, recuperarea memoriei unui Bucureşti uitat, un Bucureşti ale cărui virtuţi se cer a fi rememorate în speranţa că ţesutul urbanităţii d'antan se va reface celulă cu celulă. Din acest punct de vedere, diurn şi nocturn nu sunt două feţe inseparabile, ci una şi aceeaşi lume pe care această sensibilă arheologie ne-o redă. Ar mai trebui spus că aportul documentar include o importantă sursă căreia Majuru îi redă demnitatea cuvenită şi anume cărţile, în special romanul, menit să articuleze o lume, dar şi jurnalul sau eseul. De la Cezar Petrescu la Dinu Pillat, de la George Călinescu la Mircea Eliade, de la Jeni Acterian la Emil Cioran, de la uitatul azi Radu Cosmin cu romanul lui Babylon (1922) la arhitectul Dem I. Dobrescu cu Viitorul Bucureştilor (1934), de la jurnalistul şi romancierul N.D. Cocea la H.-R. Patapievici, urbanitatea relevă şi un alt strat, cel al reflecţiilor despre ea. În cele din urmă se desenează portretul acestei urbanităţi dezirabile în opoziţie cu chipul de meduză al unei urbanităţii avortate, cea din perioada comunistă, o urbanitate căreia îi suntem martori sideraţi şi astăzi.