Familiară, uneori chiar banală sau banalizată, alteori traumatică sau intens anihilantă, experienţa doliului în viaţa oricărui om rămâne o încercare, traversată în profundă solitudine, într-un intim invizibil şi o stranietate tulburător de neliniştitoare, o trecere dinspre şi înspre obscur, negrul solar sau al inimii, al minţii şi al corpului, al literei sau al acuarelei, al pictogramei sau al cărnii.

Travaliul sufletului, travaliul cuvântului, al literei, mai ales dacă o carte scrisă pentru cel dus este singurul fel de a-l păstra viu, de a nu-l îngropa, cel puţin nu psihic, ci a-l imortaliza într-o memorie a paginii.

Doliu şi poezie: în asocierea asta, Tata doar fotografii, volumul de versuri al lui Dan Iancu (ed. Agol, 2009), nu poate fi decât un spaţiu al pierdutului încă nepierdut, sau imposibil de a fi lăsat să se piardă, un spaţiu al confuziei între moarte şi nonexistenţă („încep să confund moartea cu inexistenţa. adevărurile sunt mai aproape de piele. stau şi le sparg"), al limitelor vagi între un aici şi un dincolo („lumea cealaltă?/ eu îţi sunt totul pe lumea cealaltă"), un spaţiu în care nu se poate trăi cu celălalt deja mort, nu se poate muri odată cu celălalt, doar supravieţuirea, agăţarea de fiecare figurabilitate a omului, a camerei sau paginii, a literei, a afectelor din literă, a ireprezentabilului din imaginile tot mai estompate, un spaţiu-carte unde fotografia surprinde reverberaţiile din durere sau suferinţă pentru a continua să fii.

Scrisul se face vinovat de viaţă, corpul literei se face vinovat de corpul supravieţuitorului, discursul - ca dialog al sinelui cu obiectele din sine însuşi - devine matricea în care descompunerea corpului, materiei, înseamnă descompunerea propriei fiinţe: „în paralel încep să descompun/ memorii/ unghii şi carnea mai ales/ de pe legăturile cu mine/ cel de peste umăr"; „nu ştiu dacă bucăţile din mine, care cad mai tot timpul prin casă, se pot pune una lângă alta pentru judecata de apoi".

Deplasarea asta, aparentă, între spaţiul interior al morţii şi spaţiul ei exterior (celălaltul) este doar pe un anume timp psihic, mortifer, al dificultăţii de a face travaliul de doliu, un timp în care dialectica cel mort din afară şi cel mort din sine însuşi este declanşată de experienţa confuzionantă a pierderii, în care moartea celuilalt - îndeosebi a tatălui (primordial sau personal, pământesc sau celest orice imago ar încarna, este cel ce transmite fiilor terţietatea, dimensiunea verticală a fiinţei, Legea, scrisă şi nescrisă, moştenirea culturală, moştenirea de nume, moştenirea de „ADN subliminal", cum spune Dan Iancu) este cea care ne defineşte, mai înainte de toate: „iar tu n-ai murit nici acum cât încă privesc literele acestei cărţi despre noi"; „nume ce nu mai spun nimic celor ce se uită acum. oare cum ajung eroii răi şi impermeabili la viaţa din jurul lor, orbi la cei de lîngă ei, nemaiştiind să pipăie mirosurile, altele decît cel al încremenirii lor?"

Confesionalul poetic, la Dan Iancu, oarecum ca şi în Jurnalul de doliu, al lui Barthes, este un memorial, este un diaristic îndoliat, căutător şi revelator de experienţele tată - fiu împărtăşite, este un monolog revoltat şi înverşunat pe orice dumnezeu, literă biblică, ritual de înhumare şi înmormântare. Fiindcă e imposibil de transformat spaţiul spirit-psyche-corp într-o casă mortuară sau un cavou, sau cum îl numea Patrick Baudray, „loc al morţilor", atunci devine necesar travaliul morţii, dezinvestirea, reinvestirea în cel ce a murit, re-simţirea morţii dincolo de limitele narcisice ale subiectului, dincolo de orice sens şi nonsens al trăirii fără obiectul investirii afective, obiectul asemănărilor, identificărilor, ambivalenţelor, obiectul intern, dar mai ales obiectul real, până atunci viu: „uneori ne mai intersectăm/ spaţii nu prea euclidiene/ iar axiomele încercau să ne apropie/ cât de mult era saltul aşchiei/ de-abia atunci se vedea/ fiecare distanţă apropiindu-ne/ asemănându-ne?"; „fiecare închis în sinele lui de tablă ruginind zornăitor de trufaş. neînţelesul defilează-n salon (...) de pereţi se sparge ecoul amintirilor împroşcând amiaza. acum sunt închise-n albume. de altfel, te mişti în carnea mea."

O estetică a doliului, unde imagisticul şi figurabilul din discurs are nevoie de o dinamică, o succesiune de cadre-mărturii, de o ataşare a fotografiilor („câtă nemişcare fără durere şi întristare/ timpul ţesut cu imagini"; „mama fără o jumătate de casă/ tata doar fotografii"), marcă a realităţii, cea încă existentă, cea care a fost şi înainte de moarte, cea care va rămâne, altfel travaliul de doliu nu ar fi posibil, ar fi de neînchipuit: „imaginile sunt doar o măsură a ceea ce-ţi eşti, nicicum septica realitate cu care vrei să te pui bine. doar ce se întâmplă în tine are viaţă. lumea deja curge pe lângă. politeţuri truisme vorbe, pe lângă adevărurile tale exfoliate-n albume. nici amintiri n-ai mai avut." Dincolo de reprezentări, domneşte vidul, iar pentru a nu simţi până la identic moartea (cu denegarea inclusă), este necesară acroşarea cu disperare de un real, chiar dacă cel fotografic, albumul real, nu cel intern, albumul alb-negru, nu moartea în sepia, interioară.

În poezia-jurnal, Dan Iancu se desprinde de orice celebrare a morţii tatălui, spectacularul, dramaticul, punerea în scenă a autopsiei, spălarea cadavrului, detaliile pregătirii corpului mort pentru îngropare, toate ies din ceremonial, din ritualic. Spre deosebire de Albert Cohen (Le livre de ma mère), unde scriitorul nu poate participa la doliu decât printr-o sublimare şi o reînviere idealizantă fantasmatic a mamei dispărute, Dan Iancu are vederea larg deschisă, în detaliu, un fel de apetenţă vorace pentru micro-mişcările exterioare, care însoţesc descompunerea interioară, a pierdutului şi a lui însuţi, până la desfiinţare: „chiar nimeni nu mi-a spus că trebuie să-ţi vezi tatăl tăiat vena galbenă atârnând pompa de plastic formolul care palpită levierul de despicat burta. aerul închis al camerei. aerul închis cu mortul. să sufere. să moară şi el peste mort. de câte ori  dorm acolo deschid larg fereastra spre parc. moartea se mai agaţă de poze de tencuială de ochi (...) îmi dau explicaţii târzii despre cum este nefiinţa fiind." Descarnarea, devidarea organică, degradarea tatălui sub ochii fiului: aici a fi  a avea nu se mai conjugă decât în logica inconştientului, acolo unde diferenţele nu sunt posibile, nici categorizările, nici dubito, nici negarea sau refuzul, unde recunoaşterea obiectului se face indiferent de mort-viul, însufleţit-neînsufleţitul din el sau de logica raţiunii, de o „pretinsă conştiinţă a morţii". „nu mai rîdeam privindu-te cum te laşi dezbrăcat tăiat şi umplut cu formol./ nici nu plîngeam... eram atît de departe/ unul de altul/ nici nu ştiu dacă ne-am fi recunoscut pe stradă".

Ceea ce rămâne de ne-trăit, de ne-sublimat, de ne-metaforizat, de ne-spus, este timpul spart, timpul interior al morţii, a celei sufleteşti, moartea care s-a întâmplat cu mult înaintea celei biologice. Moartea care se transmite din tată în fiu, încă înaintea concepţiei fiului, moartea psihică, moştenită inter- şi transgeneraţional („ar trebui să fim puţin unul peste altul fii peste taţi un şir adânc al jurămintelor pe coapsele războaielor al tămîierilor celui ce taie al celor ce calcă al celor ce urlă al celor ce uită. de ce oare morţii se pun cu braţele pe piept, a frică? de ce nu larg desfăcute, a zbor? oricum nu ne vom mai distinge unul de altul ţărînă fiindu-ne"), moartea interioară depozitată în cripta psihică a fiului sau în corpul său bântuit de sepulturi: „mă umplu de morţi dimineaţa şi ies pe stradă cu ei ca şi cum oraşul este golit de oameni vii. Las' că-mi văd morţii plimbându-se la aer la lumină la privire.// nu ştiu dacă nu cumva/ mă aşez mai bine/ în moarte".

În Deuil et littérature, Dominique Rabaté definea travaliul doliului ca experienţa unui timp ce nu trebuie şi nu poate să treacă şi constată că o asemenea experienţă conferă necesitatea şi forma expresiei poetice, la unii scriitori; trăirea doliului înseamnă o prăbuşire a referenţialului simultan cu o agăţare de un „tu" care întemeiază cuvântul liric. În faţa dramei morţii, vocea îndoliată ia forma versului, chiar şi a celui rupt, fragmentat, deşirat, ca şi cum nu ar reuşi niciodată se lege, să rezoneze, să fie recitat. La Dan Iancu, discursul permite îndolierea, prin refuzul refuzului, prin ascensiunea unei furii a pulsionalului de viaţă, actul scrierii, ca act supravieţuitor, fiind destinat nu să îngroape fiul, nici să reînvie delirant tatăl, ci să permită travaliul dezidentificărilor mortifere, îndeosebi prin travaliul scriiturii, prin „cartea despre noi", în care eroul-tată nu mai este, nu mai poate triumfa prin cuvânt: „în poveştile mai târzii eroul din tine era din ce în ce mai mare şi mai important până când epopeea descria în cânturi prelungi cum ridici mâna cea dreaptă, din a treia, care-ţi plăcea atât de mult. ultimele nu mai descriau. doar deschideai gura şi erai totul. nici cuvinte nu mai aveai. nici cuvântul".

Am putea spune că Dan Iancu reuşeşte dinamica travaliu de doliu  travaliul scriiturii prin introiectarea obiectului patern pierdut (extinderea, prin urmare, a Eului, inclusiv a eului creator şi nu prin încorporare (ceea ce presupune inclusiv distrugerea self-obiectului, cuprinderea unei fantome în propriul eu), astfel încât experienţa (dureroasă) a doliului nu permite „umbrei obiectului să cadă asupra eului", definitiv, ci permite subiectului să aibă o experienţă structurantă a pierderii, o cuprindere în self, aşa încât să se poată forma distanţe, spaţii de supravieţuire neinundate de vinovăţii sau ambivalenţe psihotizante: „a cuprinde e un soi de apărare, o bezmetică lipsă de sprijin când a avea e totuna cu a fi. de fapt în limbile vechi tu n-ai existat, cum nici eu nu voi fi fost într-un târziu şi mă îndoiesc de a ne mai vedea vreodată. nu-i nici alt tărâm, nici altă dimensiune, nimic nu ne va mai fi să punem lucrurile la punct, presupunând că vom fi alţii, mai răbdători. am sfinţit crucea din mozaic mama se agita tămâia lumânările coliva crucile popa crucile vinul da părinte, poate acum va sta locului să-şi odihnească trecerea de la tine." Fiindcă a permite o anume distanţă şi un bun spaţiu psihic între cel mort în real şi mortul interior, înseamnă a permite dezinvestire, atenuarea suferinţei, acceptarea pierderii/ trecerii, uitarea şi absenţa. Travaliul absentului  prezentului duce la o confundare a timpilor, ceva ce va fi fost, ceva ce nu a fost, ceva ce ar fi fost să fie, trecutprezentviitor capătă dimensiunile afective, doar scrisul le dă o anume liniaritatea, detaşarea prin metaforizare, psihizare, mentalizare: „era între milă şi furie, crezînd că poţi pipăi lumea, că argumentele nu erau cartoane de apărare, că atunci în decembrie ceasurile încă-ţi mergeau mult şi bine."; „mi se par timpurile/ nişte piei necurăţate de carnea-ngălată/ puţind a imagini rămase".

Cartea stă mărturie nu atât pentru moartea tatălui, cât pentru viaţa/moartea fiului, iar acest adevăr nu se poate nega sau refuza, nici de eul-autor, nici de celălalt-cititorul, câtă vreme volumul se deschide şi se închide, tulburător şi continuu reverberant, cu „vocea tatălui", celui de-al treilea, intern: „se va scrie această carte pentru mine neculai iancu de către dan fiul meu ca să ne fim tată în fiu", pe prima pagină, şi „această carte se va închide azi, 4 ianuarie 1931, întru umila pomenire a celui de dinaintea mea. fiul lui neculai iancu", pe ultima pagină.