„Child in time" sau „Children of the revolution", ne rezumăm, aici, la menţionarea poziţiei codaşe pe care o ocupă cea mai proaspătă şi „neîntinată" generaţie de scriitori de la noi, douămiiştii, în două istorii literare recente, una a lui Alex Ştefănescu, cealaltă a lui Nicolae Manolescu. Să fim clari dintru început: pe de o parte, vorbim despre un termen-cu-probleme, în coada căruia ar fi o crimă cu premeditare să pui ism-ul istoricizant (pentru că nu sunt clare 1. programul 2. estetic 3. autonom şi chiar 4. operele 5. majore), iar, pe de altă parte, e de problematizat autoritatea criticului, erodată iremediabil odată cu autoritatea pe care o presupunea aşezarea titlului de Istorie literară pe coperta întâi a unei cărţi voluminoase.

În Istoria sa din 2005, Alex Ştefănescu nu acordă spaţiul cuvenit luptei dintre generaţii, cel mai viu şi explorabil aspect al unei treceri masive de la vechi la nou. Fenomenul crud al regrupării forţelor generaţioniste este comparat cu „o comedie mută" care „ar începe dintr-odată să aibă sonor", până la a culmina într-un „rasism al vârstei". Confruntarea dintre vocile tinere şi celelalte este sărăcită de conţinut şi deturnată de la firescul ei astfel: „tinerii sunt pur şi simplu instigaţi (s.a.) împotriva bătrânilor". De către cine? Nu ni se spune, dar bănuim că ar fi la mijloc „agenturili străine". Discursul criticului în contestata-i ipostază de istoric nu se axează pe evoluţia formelor literare, ci pe apariţia şi evoluţia noutăţilor, fenomene şi epifenomene, în contururi pitoreşti, de cronică de revistă. Aşa se face că, pastişând registrul inconfundabil sau complexant al monumentalei Istorii a lui George Călinescu, Alex Ştefănescu bifează apariţia uneia dintre cele mai populare reviste ale tinerei generaţii „libere de neocomunism", în felul următor: „Afrodita care se naşte din spuma murdară a obrăzniciei revărsate în viaţa literară este revista Fracturi, invenţie a tânărului poet Marius Ianuş. Pe frontispiciul primului ei număr  din ianuarie 2002 - scrie cu litere mari: Tinerii fac dragoste, bătrânii fac gesturi obscene". Pentru a-şi îngroşa vocea sardonică, cronicarul de la România literară citează un fragment „de dragoste neobscenă", publicat în interiorul revistei cu pricina, „de studenta-prozatoare" Ioana Băeţica: „...în seara asta l-am rugat să mă lase să-i ţin penisul când dă drumul la jetul de urină. Şi tot în seara asta (ce seară!) mi-a dăruit bolul lui alimentar îndelung amestecat (cred că la origine era vorba despre nişte pâine cu margarină) pe care l-am strâns puţin între cerul gurii şi limbă ca să-i obţin saliva, după care am înghiţit totul cu o poftă nebună. Altădată îi înghiţeam sperma". Rejectarea într-o manieră calificabilă ca neprofesionistă pentru un istoric literar, a unuia dintre „celebrele" romane ale generaţiei douămiiste, Fişă de înregistrare, denotă, în plan general, atitudinea refractară a multora dintre „ceilalţi" faţă de vocile tinere care intră forţând uşa din faţă a literaturii române. De altfel, cu peste treisprezece ani în urmă faţă de momentul apariţiei fragmentului citat, de pe rafturile librăriilor din România, proaspăt eliberate de cărţile lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, se vindea Luni de fiere, roman semnat de Pascal Bruckner, din care, ar fi putut observa Alex Ştefănescu, „studenta-prozatoare" Ioana Băieţica s-ar fi inspirat şcolăreşte. Critica este creaţia literaturii, normal fiind să aibă nevoie de un timp în plus pentru a pune cap la cap zalele potrivite ale lanţului de mişcări experimentale sau experimenţiale ce vor sincroniza temele de creaţie autohtone cu Occidentul şi, mai puţin aşteptat, cu Orientul. Istoricul notează totuşi: „Literatura pe teme erotice ia forme agresive şi sfidătoare, devenind frecvent licenţioasă, în replică la puritanismul impus de cenzura comunistă (...) Această defulare se asociază cu tentaţia de a scrie o literatură comercială, care să se vândă repede şi să asigure câştiguri mari în stil americănesc". Şi... cam atât despre douămiişti la Alex Ştefănescu.

Mai nuanţat, dar la fel de parcimonios, este Nicolae Manolescu în Istoria lui din 2008, în care „După 1989" înseamnă „Opzecişti întârziaţi. Generaţia 2000". Directorul României literare propune o scurtă sinteză a primilor ani literari postrevoluţionari, ani „tulburi" (sau „confuzi", cum spune Alex Ştefănescu). Aerul revoluţionar s-a mutat din stradă, în redacţii, instituţii, birouri parlamentare: Cei mai mulţi scriitori sunt pătrunşi de febra militantismului politic. Chiar dacă nu fac numaidecât politică de partid, sunt prezenţi în presă şi la televiziune ori de câte ori se petrece un eveniment. Iar evenimentele se petrec destule. Publicistica şi polemica pe teme sociale şi politice sunt la ordinea zilei. Vorbind despre întâlnirea a trei generaţii în finalul unui secol şi, totodată, al unui mileniu, în care se amestecă vocile şaizeciştilor, ale optzecişti şi douămiiştilor (cei de pe urmă departajaţi prin faptul că nu publicaseră nimic înainte de 1989), Nicolae Manolescu trece la aprecieri succinte: „Fără excepţie, romanele scrise acum sunt inferioare celor dinainte. Semnele derutei morale şi estetice se văd cu ochiul liber." În ce priveşte esteticul, istoricul deplânge slaba calitate a criticii literare, explicând: „Dificultatea este că retragerea personalităţilor consacrate lipseşte critica actualităţii de autoritate şi de prestigiu. Ca să justifice acest efect, optzeciştii au pus pe seama postmodernismului diminuarea importanţei oficiului critic. În condiţiile pluralismului postmodern, nicio autoritate nu s-ar mai putea impune. Pluralismul însă nu poate fi făcut responsabil de carenţa judecăţii critice, ci cel mult de o diversificare a ei. Ceea ce se întâmplă în realitatea literară este altceva şi anume înlocuirea criteriului de valoare cu acela de succes." Suntem în faţa unui aspect foarte discutat în toate mediile artistice, medii în care, de altfel, se face marea descoperire postdecembristă a succesului, în condiţiile unei economii de piaţă sălbatice, în care nu contează ce şi cum se vinde, ci important este cât şi de ce se cumpără. În „Introducere" la Istorie, Nicolae Manolescu atinge acest subiect incandescent: „Opera nouă se opune celor de consum prin distanţa faţă de orizontul de aşteptare, dar nu e deloc sigur că, în acest caz, măsurăm cu adevărat o valoare şi nu doar un succes momentan". Cine configurează, mai nou, piaţa valorilor literare? Se pare că opzeciştii, care ajung la putere instituţională, de unde îşi pot promova traducerile în străinătate, ceea ce duce la creşterea cotei şi, implicit, la o ierarhizare de circumstanţă. Însă, „aşa cum nu se explică prin circumstanţele producerii, literatura, arta nu se explică nici prin circumstanţele consumului", spune N. Manolescu în acelaşi loc.

Istoricul îşi plimbă vârful ascuţit al penelului critic peste suprafaţa elastică a unei tendinţe într-o nebuloasă omologare: „Generaţia 2000 îşi face apariţia explozivă (dar, vai, de scurtă durată!) în acest context de şovăieli şi întârzieri în adaptare. Câţiva poeţi reactualizează scandalul de tip avangardist antebelic, câţiva romancieri se cred inovatori în materie de libertăţi tematice şi de expresie repetând însă romanele generaţiei 27. Particularitatea noii literaturi pare să fie nu pur şi simplu absenţa memoriei literare, dar un dispreţ suveran faţă de trecut. (...) Întorc spatele unui trecut colectiv pe care nu-l cunosc, se fac adepţii unor experienţe personale, mai mult ori mai puţin semnificative, şi ai unor maniere provocatoare de a le pune pe hârtie. Când, unii, se cuminţesc, după o carte sau două, nu mai prezintă niciun interes sau nu mai scriu." Coincidenţă? Ca şi Alex Ştefănescu, Nicolae Manolescu arată cu degetul către aceiaşi autori fatalmente „exponenţiali": „Aşa s-a întâmplat în proză cu Ioana Baetica (absenţa diacriticelor este urmarea computerului şi a speranţei că numele va circula peste hotare) şi în poezie cu Marius Ianuş." Căpătăm, însă, o explicaţie tranşant formulată în aserţiunea: „E greu de stabilit o hartă a unei literaturi aflate la început şi nefixate nici tematic, nici stilistic." Nicolae Manolescu îşi exercită dreptul istoricului stăpân pe tomul său de a pune o sumedenie de nume pe tuşa cărţii, continuând: „În plus, nu toţi scriitorii care publică abia după 1989 aparţin generaţiei 2000. Destui sunt optzecişti întârziaţi..."

Nu la fel de convingător mai poate fi atunci când formulează judecata de valoare pe care o aplică autorul unei zone foarte puţin explorate de criticismul cu autoritate: „Despre liota de scriitori de pe net şi despre teoreticienii cyberspaţiului se poate spune orice şi nimic. Ei scapă oricărui control critic". Să înţelegem că zona respectivă ar fi inexplorabilă ad infinitum? Lucru din start eronat, pentru un mediu care se impune din ce în ce mai original şi credibil în atenţia cititorilor, demolând spaţiile convenţionale de comunicare literară şi construind condiţii deloc de neglijat pentru înţelegerea unui nou canon literar. În acest caz, nu imposibilitatea („a scăpa" e sinonim, aici, cu a nu putea cuprinde) „controlului" ar trebui să-i dezarmeze pe critici sau istorici, cât inadecvarea metodei de cuprindere a noii realităţi literare (virtuale). Pentru că, trebuie înţeles, imensul mediu internaut va forţa cu siguranţă extinderea canonului, în ciuda oricăror prejudecăţi sau temeri legate de ideea că singurul suport pe care actul creaţiei scrise poate supravieţui este cel de hârtie. Internetul a fost  şi poate a rămas  codrul în care douămiiştii s-au retras din calea invaziei oficioaselor sau baricada din spatele căreia şi-au lansat cocteilurile Molotov peste zidurile din nou înalte ale instituţiilor culturale. Că această mişcare anti-establishment în virtual continuă sau a fost vândută, rămâne de văzut. Copil al Revoluţiei, douămiismul, aşa cum o arată şi o anchetă a revistei Vatra, nu are decât varianta autoomologării pentru a se introduce onorabil într-o viitoare Istorie a literaturii române de după 1989. Dar nu este deloc şi ultima soluţie...