Există în solemnitatea fiinţei o anumită exigenţă estetică a afectelor înalte, acele tonalităţi interioare ale vocii care se diferenţiază, conştient şi asumat, de celelalte voci care au germinat-o, o voce care a asimilat, prin propria constelare, o valoare în sine şi se pune sobru în actul de a fi, în actul de a scrie şi în actul de a se regăsi pe sine pentru a transmite mai departe o însemnătate a creaţiei.

Aşa se aude acest "Textul sunt eu!", pe care, în tinereţea bătrână a scriiturii sale, poetul Cosmin Perţa îl transmite, în stil epistolar, prietenului său, Claudiu Komartin, în finalul Santinelei de lut (Ed. Vinea, 2005): „Textul acesta viu, despre care ne tot place să vorbim, nu este, aşa cum ar putea crede teoreticienii de birt, acela în care cu uşurinţă ne-am putea regăsi, sau, înfiorător, acela pe care îl redescoperi şi de fiecare dată găseşti alte valenţe/faţete. NU. De-abia acela este textul viu, luminos, care nu este nici în urma noastră, nici în faţa noastră, cel care ia ceaiul cu tine în fiecare zi, cel care se ascunde sub pat şi aşteaptă să-l găseşti, cel care deja scris sau gândit doar te condiţionează."

O solemnitate (ceremonialul fiind inclus) a Subiectului-text care începe moderato („În dimineaţa aceea am încercat/ să-mi croiesc drum/ până la subsolul cu grafitti/ unde am început să citesc Biblia/ şi să mă mângâi frenetic./ Am regăsit sicriul prinţului Zorovavel/ ornat frumos cu discuri Beatles/ şi automobile Bentley,/ creierul meu în mici grămăjoare/ printre mari grămezi/ de şobolani morţi...") încă din phantasia poetică Zorovavel (Ed. Grinta, 2002) şi care capătă un sacrum crescendo („Un om mic cât o unghie iese din mine ca un păianjen meticulos şi locuieşte în ochii cei goi, un om mic, cât nu l-ai vedea, citeşte din Evanghelia lui Pavel şi e o mare linişte în clipele astea în Shangrala.") şi un alto affetto („Să mi se ierte tristeţea şi neîndemânarea,/ melancolia şi lamentaţia, sunt doar un om gol,/ umplut doar de vorbele pe care le spune/ în momentul acesta,/ sunt doar un om singur care se împarte/ între familie şi singurătate...") esenţializat, rafinat în Bocete şi jelanii (plachetă apărută în 2009 sub coordonarea lui Un Cristian), dar care îşi permite şi jocuri de scenă parodiace, de un sarcasm-derizoriu („Se simte bine, tot mai bine aici,/ mai ales de când l-a întâlnit şi pe Malkovich,/ stau şi vorbesc despre psihanaliză,/ bătrânul, de emoţie, îşi bagă degetu-n priză.// O broască ţestoasă, cu cap girofar,/ molfăie un tuberculos din Gibraltar./ Cerberul, cu-n scop educativ-punitiv/ latră la un bondar radioactiv.") prin improvizaţiile din Bătrânul, o divină comedie, (Ed. Charmides, 2009), precum şi tuşa accentuat tandru-afectată („Plutesc, Maria, plutesc şi mă leagăn,/ în jur am fire lungi de păianjen,/ de zahăr ars şi candel,/ dedesubt o câmpie cu maci,/ rapiţă, cicoare, lalele şi pătrunjel.") din Cântec pentru Maria (Ed. Vinea, 2007)

Identitatea estetică enunţată - fiind minuţios construită - de Cosmin Perţa prin propria existenţă şi textistenţă („Stau singur şi scriu,/ stau singur şi scriu în continuare,/ viaţa mea de acum seamănă foarte bine/ cu viaţa mea dinainte.") devine o dublă eutate, nicidecum prin vreun clivaj vertical sau orizontal aplicabil eului-autor  eului-social, ci, dimpotrivă, printr-o re-prezentare, o co-creare şi o re-enactare într-un continuum al textului-corp-creat sau eului-corp-creat, afectate (în sensul: devenite vii prin polifonia şi orchestrarea afectelor) şi simbolizate fără a-şi pierde ancorele în memorie: „Viaţa se împarte în două, asta ne învaţă de mici./ Ne petrecem timpul între creier şi creier/ între fiară şi fiare."; „Numai aşa veţi reuşi şi voi şi toate neamurile voastre./ De aici nimeni nu pleacă întreg; noi suntem copiii/ veacului nou./ Legaţi-vă bine unul de celălalt/ şi să nu uitaţi în veci numele celui din stânga."; „Nicio memorie nu ar putea dezvălui grozăvia/ oraşelor mari, lăbărţate, lăsate în urmă./ şi cu atât mai puţin a mea."

Jocul viu de absenţe-prezenţe, de ascuns-revelat, de căutat-(re)găsit-creat are, la Cosmin Perţa, dimensiunea şi potenţialitatea unei auto-definiri fără linişte („iată liniştea strecurându-se la un leopard în urechile mele"), unde liniştea capătă, ca şi solemnitatea, atâtea nuanţe câte discursuri sau câte învelişuri ale fiinţei: „pavăza lui, liniştea mea"; „liniştea lui este seara de ieri,/ pântecul gras la uitării"; „e o linişte mare/ ce te cuprinde deodată/ şi iarăşi,/ nu e o boală/ şi nici o bucurie nu e,/ e doar, cum spuneam,/ un fel de linişte plină"; „Pe străzi e linişte în noaptea asta./ Bivolul păşeşte încet./ Inima Ta, ca un veşmânt de abur cald/ îmi înveleşte rănile aspre, uscate."; „Cât de liniştită e Maria,/ când nu o mai doare,/ dosim pietroiul şi-i zicem: noroc/ până aici ţi-a fost..."

Nu se  configurează la Cosmin Perţa o poetică a etalării, chiar dacă dezvăluirea de sine printr-un autobiografic discret, uneori şi prin scenografii intime şi transparente ar da iluzia unei arătări a nespusului sau neatinsului. Cosmin Perţa reuşeşte un cache-cache tocmai prin conştientizarea şi miza pe o biografie în care celălalt/ceilalţi (bunicul, tatăl, mama, iubita, Maria, prietenii şamd) sunt, simultan, self-obiectele şi personajele, în acelaşi sens în care Subiectul prezentat de poet este un Subiect al textului, indiferent de modalitatea enactării lui.  Ceea ce transpare, indiferent de volum şi de poemul parcurs, este o unitate entitativă cu celălalt (obiect interior), în care eu însumi/celălalt (sau, cum scria Baudrillard, celălalt prin sine însuşi) se leagă prin diversitatea cunoaşterii, ca act de cunoaştere empatic-afective, reflectat-gânditoare acţional-faptice şi sacru-revelatoare, iar pentru Cosmin Perţa a scrie solemn înseamnă a trăi în solemnitate: „Marii autori sunt cei care şi-au construit viaţa după textele lor şi nu cei care au dat seama de ea, ca într-un registru sau jurnal prin text." (lui Claudiu Komartin)

Scrie cântece şi psalmi despre obsesia vieţii şi obsesia morţii („Acum mi s-ar părea onest să vorbesc despre/ viaţa mea;/ aproape, aproape;/ numai că vin pastorul de catifea şi limbricul,/ preotul şi vântul roşcat/ şi-mi spun: nu, desprea asta nu."; „Bătrâne, copiii mei au înăţat moartea de mici./ Aproape o ştiu pe de rost."; „crepusculul nu-şi pierde nuanţa/ şi nimeni nu piere cu-adevărat;/ marginea lumii e-aproape, lividă şi turmentată/ rămasă de-aseară."), scrie viu, conştient, lucid şi uneori chiar sentenţios despre durere, tristeţe şi disperare („Iată cum moartea vine pâş-pâş,/ tunelul din carne creşte în urma ei, se lărgeşte, copitele scârţâie în zăpadă şi noi,/ noi ne prefacem ferice, virili"), despre vinovăţie şi spaimă („Mi-e sufletul rânced,/ mi-e sufletul rânced,/ spui tu în timpul greşelii şi al morţii...") despre isterie şi nebunie („şi iată acum sunt în timpul nebuniei/ şi-al morţii, apa s-a mutat înăuntru, de-afară./ Şi  rânjesc tare pentru că ştiu: trebuie să fac o gaură undeva/ să se reverse puhoaiele..."), despre limitele experienţei primitive şi învelişurile primordiale, despre sonoritatea crudă a singurătăţii („nu hârâitul sau spaima îmi încolţesc/ sufletul mic şi meschin,/ cât un ghimpe, cât un nastur de tablă,/ ci nepotrivirea. Latenţa şi uruitul greoi al unei vieţi/ în plină desfăşurare") şi despre lighioane, dihănii, vietăţi bizare („o mare lighioană verzuie", „câinele şchiop", „câinele negru", „viermele gros de madagascar/alb european/maroniu australian", „leopardul", „animalele slute", „libărcile", „vulturul", „căţeaua de iarbă", „pielea de lup", „lişiţele", „porcii şi viezurii" şamd), despre „regatul de apoi" care „va dăinui în pace şi nebunie nevinovată", şi despre un socius infernal, despre cei care mor înainte de a muri şi despre cei care nu sunt vii deşi trăiesc, scrie împotriva memoriei pentru a nu uita sau scrie tocmai pentru a ţese pânze pentru supravieţuirea eu-celălalt-textului.

Există o intenţie concentrată şi o atenţie tensionat-subtilă faţă de acordajul fin dintre logica raţiunii şi logica afectului, construieşte o logică terţiară, un spaţiu potenţial eutext în care devine prin scriitură, un fel de re-naştere de sine/a textului, un spaţiu delimitat şi re-limitat prin plonjări în realităţile profunde, spărgând straturi de aparenţe, de manifestări directe. Cosmin Perţa face din acest inner-poetry-space un spaţiu în care se lipseşte de concret tocmai prin a-l asimila şi cunoaşte, a-l spune nespunându-l prin actul scrisului, el traversează contrariile, aşa cum îi sunt date, şi le re-leagă, le re-ţese atenuând ambivalenţele distructive, face din interogaţii şi îndoieli locusuri de explorare şi de re-dat sensuri până la a se juca tocmai cu nonsensurile, ori cu sensurile contrarii sau paradoxale, le pune în dialog. Dar aici este şi „fragilitatea", cumva, fiindcă, citându-l pe Mihai Şora, „fiinţa, fie ea şi creată (ceea ce implică deja o anumită diminuare ontologică), nu este niciodată dialogică de la sine." (Despre dialogul interior, ed. Humanitas, 2006).

Şi atunci, eu-textul, corp viu, mişcător şi actant continuu, pentru a nu pierde din existenţă,  este nevoit să se desprindă iar în antitezele constructive, să se re-creeze după alt modus vivendi/scribendi. Iar aceasta nu se întâmplă fără moarte sau fără travaliul pulsiunii de moarte, fără o „apocalipsă a textului", cum ar numi Octavian Soviany, sau fără o deconstrucţie temporară a unei logici sau a alteia, fără o cădereîntâmplătorul, nu se absentează, nu se anihilează, nu se suspendă. Se poate spune că are o anume estetică a dezincarnării (Octavio Paz), dar şi o estetică a re-incarnării, o fascinaţie dublă, deci, a privirii fără obiect (anobiectale), dar şi pe cea a privirii doar prin obiect/celălalt. Între acestea, echilibrul este susţinut prin respiro între afecte, de aceea şi ascultarea la care îl invită pe lector, prin psalm, bocet, jelanie, cântec. până la un înveliş/strat de carne sau de spirit, de cuvânt sau de afect ataşat cuvântului. Transformările acestea sunt vizibile în poemele lui Perţa, el chiar este părtaş la totum, face şi lasă să se întâmple, este

Şi pentru că scriitura este implicit o comunicare cu absentul (Derrida şi P. Fédida, ca şi André Green şi Julia Kristeva au dezvoltat larg această accepţiune), Cosmin Perţa îşi caută/creează acest absent, lectorul potenţial şi anonim, îi dă corp (Zorovavel, bunicul mort, Linalin, bătrânul şamd),  iar scriitura/textul devine un îndelung travaliu al acestui absent care, tocmai prin scris îşi afirmă prezenţa. Sau prin cel care (se) scrie. Cosmin Perţa este conştient, şi o şi mărturiseşte prin poemele sale, că autorul este un personaj discret, iar demonul scriiturii nu le apare decât acelora cărora scriitura le este destinată. Cu atât mai frapante sunt, astfel, intervalele marcate de angoasă de pietrificare, de inert şi de nonviu, pe care textul-eu le îmbracă („...un sat de fildeş şi marmură,/ cu râuri de-absint şi dale de azbest."; „carnea fărâmiţată"; „drumul de piatră crăpat şi fărâmiţos/ zgrunţuros şi arid"; „soare puternic ce ne usucă"; „lumina e lungă ca moartea"; „nemişcaţi/nemişcarea"), aproape ca o crisalidă sau ca un giulgiu - aici încă nu e clară distincţia, încă nu se face acest travaliu de re-însufleţire, decât dacă şi numai acolo unde celălaltul există, odată cu eu-textul, şi îl animă.