Nu de mult, l-am auzit pe Salman Rushdie spunând în interviul acordat postului TVR Cultural că senzualitatea, vrăjitoria şi tenebrosul sunt principalele ingrediente ale literaturii de succes de astăzi, fapt cum nu se poate mai adevărat.

Şi totuşi... Micul roman, Copilul lui Noe, al francezului Eric-Emmanuel Schmitt contrazice această reţetă. Desigur, şi acesta are reţeta lui, destul de evidentă pentru romanele lui Schmitt. Însă talentul de bun povestitor al autorului se constată de la primele pagini: povestea sa îşi desface pliurile cu rapiditate (viteza narativă mare, limbaj simplu, fraze scurte) şi te ţine captiv până la final prin candoarea desăvârşită a naratorului. În carte nu există nici măcar o singură secvenţă de sex, atrocităţi, experimente de transgresare a limitelor etc. şi cu toate astea, romanul este unul de succes garantat, tradus în peste 20 de limbi din 2004, când a apărut, până în prezent.

Principalul atu al cărţii îl reprezintă spunerea poveştii din perspectiva unui copil. Poate că limbajul derapează uneori spre artificial (unele cuvinte sunt prea neologice, unele afirmaţii prea aforistice pentru un băieţel), însă viziunea este, cu siguranţă, una de o delicioasă inocenţă. Joseph este un copil evreu pe care ameninţarea nazistă îl scoate din coconul afectiv al familiei sale modeste, dar aureolate de prezenţa unei mame care ştie să eludeze trauma unui stigmat precum steaua cusută pe hainele evreilor în simbol al comuniunii dintre ea şi fiul său. Dacă însemnele naziste au fost numite de către tânăra evreică „stelele noastre căzătoare", ea i-a arătat copilului cea mai strălucitoare stea de pe boltă şi i-a spus că se numeşte „steaua lui Joseph şi a mamei" şi că vor fi unul lângă altul ori de câte ori vor privi acea stea. Imaginea sa inefabilă îl impregnează pe micul Joseph până la ultima fibră a sufletului. Citarea unui fragment de la începutul romanului este edificatoare în acest sens. „Totul începuse într-un tramvai. Mama şi cu mine traversam Bruxelles-ul, aşezaţi în fundul unui vagon galben care scuipa scântei şi scotea răgete din tabla învelişului. Eu credeam că scânteile venite de pe acoperiş erau cele care ne dădeau viteză. Pe genunchii mamei, învăluit în parfumul ei dulce, cuibărit la adăpostul gulerului ei de vulpe, lansat cu mare viteză prin mijlocul oraşului cenuşiu, nu aveam decât şapte ani, dar eram împăratul lumii: Înapoi, calicilor! Lăsaţi-ne să trecem! Maşinile se dădeau la o parte, şaretele se grăbeau, pietonii o luau la goană, iar conductorul era asemenea vizitiului unei caleşti imperiale în care ne aflam eu şi mama. Să nu mă întrebaţi cum era mama: poate oare cineva să descrie soarele de pe cer? De la mama veneau căldura, puterea, bucuria. Îmi amintesc mai curând de hainele pe care le purta decât de trăsăturile chipului ei. Lângă ea râdeam şi niciodată nu mi se putea întâmpla nimic grav."

Pentru a nu fi aruncat în lagăr împreună cu familia sa, copilul de şapte ani este dus în casa unei familii de aristocraţi belgieni, iar apoi ajunge într-un internat catolic pentru orfani. Părintele Pons, conducătorul instituţiei, se dovedeşte un personaj providenţial care îl ajută pe Joseph să-şi păstreze identitatea etnică şi îi oferă câteva lecţii de viaţă care se vor dovedi fundamentale pentru devenirea sa. Confruntat cu ororile războiului, copilul reuşeşte să-şi păstreze psihicul pe o linie a echilibrului datorită faptului că părintele Pons investeşte existenţa sa cotidiană cu sens. El îi revelează faptul că face parte dint-un popor al cărui scop în istorie este să fie purtătorul unui mesaj. Micul Joseph este entuziasmat să afle că este urmaşul unor bărbaţi iluştri, care au trăit mari pericole ca şi el, precum Avraam, Moise, Ioan Botezătorul, Iisus. În instabilitatea terorizantă a războiului, băiatul prinde rădăcini identitare, mai ales că în pivniţa capelei internatului, părintele salvator de copii evrei adună o colecţie cu obiecte evreieşti şi îl învaţă pe Joseph principiile de bază ale religiei mozaice. De altfel, de-a lungul vieţii sale, părintele va întemeia o colecţie de obiecte cu specific etnic ori de câte ori va afla că o comunitate este în pericol, gest care va fi preluat şi de Joseph când va ajunge la maturitate.

Dincolo de povestea înduioşătoare, cu personaje pozitive şi negative bine delimitate, cu momente de teroare repede detensionate parcă pentru a nu răni prea tare inima unui copil, cu gingăşii infantile după reţetarul Dickens sau Edmondo de Amicis, cartea are un puternic mesaj ecumenist şi multicultural. Părintele Pons se consideră în inima sa un evreu sentimental, iar micul Joseph doreşte la un moment dat să devină catolic, simţind prezenţa lui Dumnezeu în solemnitatea messei. Totodată, chipul Maicii Domnului din icoane sau ilustrate îi oferă imaginea maternă care îi lipseşte după despărţirea de familia sa. Pentru că părintele Pons insistă să rămână în tradiţia mozaică, copilului îi place să se numească pe sine „un creştin de dinainte de Iisus".

Chiar dacă povestea pare facilă şi moralizatoare, romanul merită să fie citit pentru aroma de copilărie cu care se va desfăta, garantat, orice lector adult, pentru că Eric-Emmanuel Schmitt deţine arta de a intra în pielea unui copil.