Majoritatea cronicilor care au disecat romanul lui Bogdan Suceavă (apărut în noiembrie 2008) par a-şi fi propus să dea un răspuns la două „probleme": pe de o parte, dacă Vincent Nemuritorul este SF, pe de altă parte, în ce măsură este S.F.

Adevărul este că, aşa cum bine a remarcat criticul Paul Cernat, cei mai îmbogăţiţi după lectura cărţii vor fi „cititorii fără prejudecăţi de gen sau încadrare, avizi de fabulaţii incitante". 1 Numai odată ce obsesia încadrării şi a urmăririi romanului de pe baricadele unui anumit gen este depăşită poate Vincent Nemuritorul să devină deschis semnificaţiilor multiple. De asemenea, trebuie lămurit de la bun început faptul că savurarea deplină a cărţii nu e condiţionată de cunoştinţele tehnice ale cititorului - Bogdan Suceavă nu se îndepărtează de graniţele prozei în niciun moment, iar tehnologia este doar un mijloc foarte bine pretat contextului care duce către scopul final - meditaţia, fără certitudini, asupra condiţiei umane.

În 2036, anul în care începe acţiunea romanului, oamenii nu mai ştiu prea bine ce vor, doar un lucru ştiu sigur: că vor evitarea morţii. Fred, insinuat din câteva în câteva pagini ca personaj psihopomp, îşi aduce publicul, prin invitaţii săi, din ce în ce mai aproape de elixirul veşniciei: rând pe rând, aceştia dezbat asupra celei mai neliniştitoare probleme de bioetică a secolului: este sau nu justificabilă copierea intelectului uman pe modulele SAW (Spring After Winter)? Părerile celor invitaţi la discuţii diferă în funcţie de credinţă (sau credinţe) şi în funcţie de cât de mult există ceva care să îi facă să rămână legaţi de Pământ printr-un aparat cu o garanţie de funcţionare de opt sute de mii de ani.

În prima parte a romanului, ca printr-un inteligent truc cinematografic, prozatorul combină scenele din studioul lui Fred cu episoadele legate de Vincent Carsley şi de evoluţia rapidă şi sigură a cancerului său. Trecerea de la fiinţă umană la modul se realizează, în sfârşit, iar introducerea cititorului în noul cadru se face printr-o ruptură binevenită între registrele stilistice. În capitolul al treilea, intitulat sugestiv Acolo, problema spaţiului şi a identităţii este bifată prin inserarea unor pasaje extrem de lirice, care contrastează cu semnificaţia fragmentelor dominate de epic: „nu te mai furnică degetele, cu acea plăcută amorţeală, care pe vremuri îţi amintea că ai trup, asta nu mai e, s-a dus" (p.80). Abia atunci când fosta fiinţă umană obţine ceea ce în viaţă îşi dorea cel mai mult - timp infinit şi răgaz - realizează că satisfacţia deplină a conştiinţei nu depinde nici măcar de acestea. Plictiseala şi cinismul se instalează treptat în Vinny, fiind „ajutat" în acest sens de marele fizician Raoul Glassel, devenit şi el modul. Lui Vincent îi rămâne o singură plăcere totală: vizionarea peisajelor luxuriante şi cu o aparenţă de infinit ale junglei amazoniene. Această evadare estetică pare să îl decupleze de la orice altă experienţă, însă alege, în cele din urmă, să îl ucidă, printr-un inovator control al volanului maşinii, pe Mark, colegul şi actualul iubit al Elsei, de la care Vincent aştepta loialitate pe „viaţă".

Faptul că vocile instanţelor narative sunt, din când în când, schimbate, este nu numai rezultatul unei tehnici întrebuinţate  de un prozator care ştie să evite monotonia, ci are şi rolul de a ambiguiza posibilităţile de interpretare. În timp ce lumea „normală" cunoaşte un entuziasm incurabil şi o încredere neclintită în forţele omului de a controla absolut totul, Vinny aderă la pesimismul fizicianului pe care îl idolatrizează. După o vreme, lumea populată de fiinţe vii descoperă neajunsurile cuceririlor sale, în timp ce Vincent pare a-şi fi regăsit „sensul" de a exista ca modul prin trimiterea sa în spaţiu, într-o expediţie „nobilă".

Construcţia lui Vincent, despre care s-a spus chiar că ar fi plat, este, de fapt, marcată de sarcasmul disperat al unui narator distant şi totuşi speriat de ceea ce vede şi creează. În prima parte, Vincent ne este relevat ca figură a paternităţii. În această postură, personajul ne este înfăţişat ca întrupare a tandreţii parentale: găsim în el nu numai grija pentru viitorul fiului, ci şi o dragoste infinită, care îi conferă o sensibilitate imposibil de regăsit în alte situaţii. Dar grotescul este conturat tocmai prin schimbarea caracterologică totală a personajului - este greu să îţi imaginezi că aceasta şi-ar mai putea recăpăta entuziasmul, entuziasm care, în loc de a-i reda rămăşiţele de „umanitate", îl configurează pe deplin ca întrupare a cinismului şi răcelii. Misiunea lui Vincent ca tată a luat calea ratării, drept care şi misiunea lui Robert ca fiu urmează acelaşi drum eşuat - finalul romanului ni-l prezintă răzvrătit şi acaparat de viciile specifice generaţiei sale.

Toată lumea eşuează - aceasta este concluzia subtil integrată în fiecare pagină. Cei care au susţinut că Vincent Nemuritorul este o încercare de a „trage de urechi" umanitatea actuală elimină din ecuaţie câteva nuanţe importante. Pluriperspectivismul cărţii stă tocmai în faptul că e imposibil să tragi concluzii sau să ai certitudini legate de intenţiile mesajului. Toţi ratează ceva, atât cei care aleg modulele, cât şi cei care rămân în viaţă. Până şi psihologul McMahon are datele unei ratări - din consolator, ajunge el însuşi să devină consolat de pacientul-modul.

Să nu uităm de prezenţa tânărului de 23 de ani care mărturiseşte de ce a ales modulul SAW fără a avea motivaţii medicale, iar răspunsul său ne dă, practic, cheia de lectură: „Colegiul, plata taxelor, să-ţi găseşti o slujbă potrivită, să îţi cumperi o casă, relaţiile interumane (...) Ce sens are să te zbaţi ca peştele pe uscat pentru ceva care nu merită efortul?" (p. 66). Aşadar, una dintre dilemele principale ale romanului stă în întrebarea dureroasă: ce sens mai are posibilitatea trăirii unui regal al cărnii şi al senzaţiilor umane dacă posibilitatea nu mai poate ajunge nicicum la îndeplinire, într-o lume dominată de fugă şi de obsesia realizării? Dar, răsturnată problema, ne întrebăm cu aceeaşi incertitudine: ce sens are să străbaţi virtual jungla amazoniană dacă nu-i poţi simţi mirosurile şi dacă nu îi poţi atinge cu mâna vegetaţia fascinantă?

La rândul ei, moartea e înfăţişată paradoxal în romanul scriitorului-matematician. Ea este generatorul tuturor dezastrelor la care ajunge umanitatea îngrozită de vid, dar, de fapt, nu reuşeşte decât să se transforme într-o societate şi mai necrofilă prin dezechilibrele pe care le produce. Ni se prezintă o umanitate care încearcă să facă din moarte marea absenţă, dar ea rămâne, cu încăpăţânare, prezenţa cea mai pregnantă. Ultima frază, rostită de Vincent însuşi - „Sunt gata", este de o ironie extremă, pentru că nimeni nu ştie exact unde se îndreaptă şi nimeni nu e pregătit, de fapt, pentru nimic.

Dozajul ironiei, al emoţiei şi al faptului banal sau ştiinţific transformă lectura romanului într-un act pe cât de captivant, pe atât de provocator. Amestecul dintre utopia SF şi crearea unei psihologii a angoasei face din Vincent Nemuritorul o dramă a incertitudinilor. În definitiv, romanul lui Bogdan Suceavă este mai mult despre noi, cei de azi, decât despre cei din 2036, mai mult despre condiţia umană decât despre roboţi şi mult mai mult despre suflet decât despre viitorul tehnologiei.