Cred că cel mai bine probează teoria apocalipticului literar, vehiculată de Octavian Soviany, nu scrierile neoexpresioniştilor, ci Oameni obosiţi (Paralela 45, 2008) a optzecistului Andrei Bodiu. Şi tot o optzecistă, Simona Popescu, anunţa în Lucrări în verde că sfârşitul lumii nu va veni cu fum şi pucioasă, ci „cu o antologie din poeţii buzoieni".

La poetul braşovean, societatea postindustrială, stupid consumeristă, e anesteziată de langoare. În spatele umorului lor coroziv, implicat deci, optzeciştii târzii au avut mereu camuflată o tristeţe gen mal de siécle. Deceniul lor a fost prea scurt, dacă pot zice aşa (zic deceniu cu grijă, căci lui Andrei Bodiu nu-i surâde ideea unui compartiment nouăzecist). Comunismul în agonie urma să fie încălecat dintr-un salt de capitalismul laissez-faire. În poezie nu mai era răbdare pentru fineţuri, fie ele exprimate haios-postmodern. Valul 2miist cu furia, deznădejdea şi patetismul lui, a dat năvală şi a luat ochii tuturor. Retraşi cel mai adesea în buncăre universitare, optzeciştii ies acum la suprafaţă şi iau la şmirghel rugina de pe arme. Mai lenţi, mai vădit melancolici şi totuşi precişi în fandările cu condeiul.

Andrei Bodiu mizează inteligent pe non-poeticitate. Poeme îndesate, deloc locvace, fără ambiţii metaforice şi fără obscurităţi obţinute din deliruri lexicale. Niciun fel de vag conceptual. Aş spune că volumul include în special portrete psihologice schiţate rapid şi susţinute de frânturi de realitate relevante. Nostalgia tinereţii dublată de o subtilă critică a lumii româneşti - şi nu numai - de la trecerea dintre milenii. Nu poate fi decât reconfortantă o asemenea artă simplă şi elocventă după atâtea şi atâtea volume alambicate, ininteligibile, sporovăind în derivă.

Pot fi situaţii exemplare, supraîncărcate simbolic, rezolvate însă simplu şi curat, fără poante sau teatralităţi: „Mă străduiesc să scot/ cercurile pe care bunica/ le-a pus cap la cap ca/ să stai tu o secundă/ să le priveşti.// Priveşte cum nimeresc buza/ pungii groase aproape opace cu ultima piesă/ de lego.// Privesc cum vii tu şi/ răstorni vesel punga" (Despre cum iese sufletul din noi).

Aşa cum lumea nu poate fi reconstruită după principii mai raţionale decât în variantă de simulacru, cu piese de lego, aşa nici toate poemele de aici nu trec pragul jurnalului. Fixarea impresiilor nu este mereu de interes general. Aşa mi se pare a fi Metroul din Bucureşti (I), unde paralela cu La ţigănci a lui Eliade e forţată. Metroul din Bucureşti (II) însă, cu ancoraj în Călăuza lui Tarkovski, funcţionează poetic datorită deschiderii spre detalii non-culturale, recognoscibile tuturor. Supracodificarea culturală reuşeşte să pompeze sânge în inima poemului când implică inteligenţă critică, şi caustică: „Te las să urci printre grafitti cu geanta mea/ Neagră cu roşu doldora/ De documente să mergi pe Schitu Măgureanu/ Să te întâlneşti cu câinele bătrân al lui/ Aracis Cenefis şi Cenecesis" [Metroul din Bucureşti (III)].

Tonul sec, potolit, adresarea colocvială şi transcrierea fără efuziuni stilistice a viziunilor, fac ca scriitura să fie modernă. Concizie, comprimare, eficienţă în comunicare. Până şi jeturile suprarealiste sunt scurte, precise: „Vaci bălţate sar/ sârmele şi-şi izbesc coarnele de bloc sar/ scântei". Până la urmă totul se rezolvă în consemnări de întâmplări banale sau aberante, juxtapuse cu intenţia de a crea o instalaţie: „Un bidon de Coca-Cola băut pe nerăsuflate/ Frig.// Copiii joacă fotbal cu o cioară rănită" (Tristele). De altfel, poetul şi aduce termenul în discuţie în poemul Jan Fabre la Luvru: „Instalaţiile tale vorbesc sacadat despre moarte".

În timp ce citeam, îmi veneau în minte imagini de la filmul acela din 1972, Farmecul discret al burgheziei. Acolo suprarealism aberant, călătorie năucitoare din vis în vis, unul mai caraghios decât altul, aici visuri funcţionăreşti, belfereşti, o cocoaşă administrativă aşa cum o imagina George Ciprian în Omul cu mârţoaga. Omul obosit, aşa cum îl descrie poemul Viaţa e vis, e un om bântuit de îndatoririle lui profesionale, e un om-birou. De unde nevoia de drog în scopuri evazioniste. În De-a pururi ziua cea de azi îl vedem pe Virgil Mazilescu drămuindu-şi farmaceutic esenţele tari, apoi poemul o ia razna, deviind splendid înspre contingent: „În autobuzul care mă duce spre Bran/ Un june american şi-o jună/ Americancă juna/ Îl întreabă ce face de trei ani în România el răspunde:/ «beau. I am an alcoholic» zice mai departe „I am 24 beau/ de la 21. Stau într-un cămin" „I am sorry" spune fata «So am I» zice el".

Tonul dominant este de resemnare care nu se transformă niciodată în lehamite sau cinism. Cum (anti)eroii acestei poezii formează o „natură moartă/ în ultimul hal" (Mado), gesturile lor descriu figuri geometrice în mod mecanic. O robotizare traversată în transă: „De oboseală/ El vorbeşte tot timpul/ Are lungi insomnii e/ Un arc o săgeată./ Gata să ţâşnească.// A încetat să asculte trăieşte/ într-un regim al urgenţei/ Absolute al/ Panicii nesfârşite" (Poate la Estoril).

Sugestia nu este rareori cotropită de atitudinea explicită. Poetul nu lasă prea mult spaţiu pentru echivoc. Cititorul înţelege rapid cam care sunt ţintele spre care se îndreaptă gloanţele poetice. După ce a scanat mohorâta lume românească, poetul îşi mută periscopul către universul vestic. La Grande Arche, Locuitorii Europei Unite, Hedonism Hungarese ş.a.m.d. sunt contraforţi ai aceleiaşi demonstraţii: omul occidental este un automat redus la funcţiuni primitive: muncă şi distracţia de după, ca defulare. Un proces alienant cu reflexe marxiste: plus valoare, minus valoare. Nicio problematică existenţialistă, că doar nu mai există energie pentru demnităţi stoice şi atee. Omul obosit nu mai are forţa de a tinde spre ceva dincolo de contextul robotizant, nici de a se expune la dragoste sau la credinţă. Pentru cei semirinocerizaţi - căci nimeni nu scapă necontaminat de sistem - rămâne satisfacţia aristocrată, şi destul de amară de altfel, de a filma cu comentariu ironic pretenţiile de umanitate ale unor fiinţe dezumanizate.