Decernarea premiului Nobel pentru literatură, la sfârşitul anului trecut, scriitoarei germane de origine română Herta Müller, a surprins pe toată lumea, mai ales că printre autorii propuşi se aflau unii mult mai cunoscuţi, precum israelianul Amos Oz sau americanul Philip Roth.

Herta Müller, care va împlini în luna august 57 de ani, provine din satul bănăţean Niţchidorf. Absolventă a facultăţii de filologie din Timişoara, secţia germană-română, a lucrat pentru un timp ca traducătoare şi ca profesoară şi a fost membră a Aktionsgruppe Banat. Refuzul de a colabora cu Securitatea şi publicarea în străinătate a volumului de povestiri Ţinuturile joase, amplu cenzurat în ţară, i-au atras persecuţii din partea autorităţilor comuniste, determinând-o să emigreze în Germania în 1987. Aici a publicat romane, între care Omul e un mare fazan pe lume - 1986, Animalul inimii - 1994, Atemschaukel - 2009), cărţi de eseuri şi de poezie din colaje. A primit numeroase premii importante pentru spaţiul cultural german şi a fost nominalizată de mai multe ori pentru premiul Nobel.

Cartea cea mai românească a Hertei Müller este considerată  Încă de pe atunci vulpea era vânătorul.

Iniţial scenariu de film, ecranizat de Stere Gulea într-un mod nesatisfăcător pentru autoare şi soţul ei, literatul Richard Wagner, textul a fost rescris ca roman şi apărut la noi în două ediţii, ultima fiind cea de anul trecut, de la Humanitas, în traducerea Norei Iuga.

Este o carte puternică şi interesantă din punct de vedere stilistic, capabilă să şteargă cu buretele cei 20 de ani de la căderea comunismului şi să-l facă pe lector să respire din nou aerul epocii de tristă amintire. Revoluţia din decembrie 89 şi sfârşitul cuplului ceauşist, de la fuga cu elicopterul şi până la împuşcarea celor doi, devin în mod neaşteptat materie literară, reactualizând emoţii puternice.

Trama epică este alcătuită de persecuţia exercitată de Securitate asupra unui grup de tineri disidenţi, grup din care fac parte Adina, Paul, Abi.

Pentru că refuză să colaboreze, securiştii o ţin sub teroare pe învăţătoarea  Adina, pătrunzând clandestin în casă şi tăind de fiecare dată câte o extremitate a blănii de vulpe din faţa şifonierului (de aici titlul, în sensul lui literal).

În urma unui spectacol la care cântecele sunt considerate a fi subversive, Adina şi Paul scapă de arest refugiindu-se la un prieten, învăţător într-un sat de lângă Dunăre. Abi însă, Karaczolny Albert, este ucis de securistul Pavel, care-i fură identitatea spre a trece graniţa în Ungaria, imediat după declanşarea Revoluţiei, la Timişoara.

Miza cărţii nu este însă epicul, ci atmosfera. O atmosferă care se instituie lent, dar căreia lectorul îi rămâne captiv mult timp după lectură.

Cerul e gri, blocurile sunt gri, totul e gri - noaptea în oraş nu e curent, iar oamenilor „lanternele din mâini le aparţin ca degetele. Pe străzi întunecate ca fundul unui sac, noaptea este dintr-o singură bucată şi un pieton nu e decât un zgomot sub bombeul unui pantof luminat".

Teama este un lucru aproape palpabil, până şi copiii ştiu că „oriunde nu e nimeni poate fi cineva" şi că „în trunchiurile copacilor, în iarbă, în gard, în pereţi sunt sertare", iar „în aceste sertare se găseşte totdeauna o ureche". Teama „suie ca un aer stricat din bărbaţi şi femei şi atârnă la înălţimea genunchilor"; „E ca un păduche de frunză care ţi-a intrat în cap şi nu mai scapi de el". Pe străzile nomenclaturii, până şi vântul „se teme când bate". Copiii din oraş seamănă toţi între ei, şi în acelaşi timp cu şeful depozitului de la fabrica de sârmă. Toţi vor lucra la acea fabrică, „fiindcă nu ştiu nimic altceva.
N-au dat niciodată cu nasul de altceva, pentru că niciun drum nu le este deschis. Nu găsesc decât acest bolovan de sărăcie, lipsă de perspectivă şi repulsie de la mamă la copil şi la copiii copiilor."

Textul se dezvoltă prin acumularea imaginilor degradării şi abjecţiei, până când s-a făcut demonstraţia clară a totalităţii şi ireversibilităţii răului. Epicul câştigă teren asupra liricului în partea finală, iar deznodământul, prin arderea blănii de vulpe pe apa râului de către Adina şi Paul, are valoarea unui katharsis.

Extrem de convingătoare sunt imaginile abjecţiei umane, ce reconstituie această „eră a ticăloşilor", cum ar fi spus Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni: tatăl şi mama se insultă şi se bat în faţa copilului, care "tace, privind pe fereastră"; un profesor de fizică, recunoscut după modul cum îl face pe „d", a scris pe un perete din veceu: „Sara pe deal, buciumul sună cu jale"; un „compliment" făcut pe stradă sună astfel: „Hai că te plătesc[...] îţi dau un sutar, mă piş în gura ta". Nimic necorupt, niciun gest, niciun gând, niciun sentiment. Răul a cuprins până şi natura: pescarii scot din râu „şosete mâncate şi chiloţi îmbibaţi cu apă", uneori „câte un peşte cleios", care „ar putea să fie şi o mâţă moartă"; în faţa intrării într-un bloc „trandafirii ţes un acoperiş găunos, o urzeală din frunze murdare şi stele murdare".

Stilul liric, neobişnuit într-un roman cu temă politică, susţine intens atmosfera sufocantă, făcând uz de metafore, puneri în abis, laitmotive, metonimii. Blancurile din text par să delimiteze adevărate poeme, impresionante prin capacitatea de a sugera sentimentul de atunci al inautenticităţii şi stagnării vieţii: „Străzile există doar în sine, fără să existe în realitate, şi oraşul la fel, doar în sine, şi oamenii din oraş doar în sine".

Romanul ar trebui citit de toţi cei care vor
s-o cunoască pe noua laureată a premiului Nobel, iar pentru valoarea lui de document al unei epoci ar trebui studiat în şcoli, la capitolul despre totalitarismul comunist.