José Saramago, numele gigant al literaturii portugheze contemporane, nu doreşte să părăsească scena literaturii rămânând - într-o anumită măsură - vulgar în relaţia cu publicul, iar aceasta datorită implicării paralele dezvoltate în politică, şi surprinde cu Fărâme de memorii, o carte fără precedent în opera lui.

Prin As Pequenas Memórias (titlul original), Saramago rămâne acelaşi talent inexpugnabil care îşi foloseşte încă o dată memoria  pentru acesta fiind nici mai mult, nici mai puţin, decât o concepţie plurivalentă, în timp ce un cititor ar putea avea impresia că face parte din ocurenţele autorului. în majoritatea cărţilor cu mize bine definite, memoria a jucat rolul unei salvări permanente din calea confesionismului literar, fiind asimilată ca o zonă personală şi înţeleasă ca istoria propriei memorii, şi nicidecum istoria trăităş însuşi autorul afirmă: „eu sunt numai memoria pe care o am, şi aceasta este singura istorie pe care vreau şi pot s-o povestesc".

Cu aceste Fărâme de memorii s-au dezvăluit nenumărate detalii din marile romane ale lui Saramago şi numeroase perspective de (re)interpretare, chiar dacă însăşi memoriile sale au fost expediate scurt, condamnate în mai puţin de două sute de pagini. Rămâne curiozitatea nealocării unui spaţiu corespunzător acestor istorii personale, deşi e lesne de înţeles că memoria şi mecanismul ei au decis contextul aducerii acestora în lumină, împreună cu detaliile, formele şi formulele care leagă amintirea de om şi acestea împreună de „viaţa scrisă". Aşa se face că această autobiografie cuprinde fragmente din copilăria şi tinereţea lui José, istorisite cu farmec şi umor dar pe sărite, prin intercalare, dovadă tocmai a rolului memoriei selective, şi nicidecum a faptului că ar fi rămas fără puteri în tentativa de a finaliza o competiţie în care s-a înscris, după cum nu puţini tind să creadă. Firească şi de înţeles turnura făcută la cei 84 de ani (momentul scrierii cărţii) înspre anii tinereţii. Satul Azinhaga, râurile Almonda şi Tejo, măslinii care ocupă un rol marcant în existenţa portughezului, împreună cu momentul defrişării lor, familia şi vecinii, toate acestea rămân instantanee private de afecte, sau de trăiri vibrante, în general. în fapt, această carte oarecum stranie este condusă printr-un artificiu tehnic: primul cuprinde scrierea acestor memorii (eterna rememorare), iar cea de-a doua include (re)interpretarea memoriei în momentul scrierii. Astfel, prin această interpretare care oferă noi atribute evenimentelor incluse, se formează tocmai memoriile, care în limbajul lui Saramago probabil că reprezintă folosirea acelor detalii utile în viaţă şi mai apoi în scris, şi nu a evenimentelor care, odată scrise, au funcţia de a fi înviate, co-memorate.

Probabil tocmai acest mecanism de gândire/scriere (sau mai neglijent şi general spus stil) complicat l-a făcut pe Dan C. Mihăilescu să privească Fărâmele de memorii ca pe „o carte cât se poate de plicticoasă, înfiorătoare, de un autor care aici se dovedeşte insipid până la Dumnezeu". Mai mult, Mihăilescu, în aceeaşi emisiune Omul care aduce cartea, spune că „omul este însă ca o păstaie goală, plicticos, insipid, nu are nimic spectaculos nici ca fire, nici ca viaţă, este exact la antipodul lui Mario Vargas Llosa, ca să nu mai spun de García Márquez". Desigur că Saramago nu este de comparat cu aceşti doi mari scriitori, dar nu pentru că nu s-ar ridica la nivelul lor literar, ci pentru că subiectul discuţiei este unul atipic, şi nu general sau, dimpotrivă, de amploare în ceea ce priveşte intimitatea. Este total inutil să combaţi acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât Dan C. Mihăilescu rezumă opera lui Saramago ca având „romane arborescente, cu arhitecturi misterioase", şi în viziunea căruia Memorialul mânăstirii „era undeva vecin cu Numele Trandafirului". Desigur că în Memorial do Convento poate fi identificată o latură autobiografică a lui Saramago tocmai pentru că se afla în stare latentă în aspiraţiile autorului încă din 1960 (cu mai bine de douăzeci de ani înainte de scrierea celebrei cărţi) aşa cum aceasta urma să formeze un corp comun cu admiraţia „monstrului imaginaţiei", Hieronymus Bosch, iar aceste două trăsături ale textelor lui Saramago au alternat şi au fost modificate după fiecare carte, dar niciodată nu au fost abandonate. „Evident că nu ia Sabato, nu ia Borges, nu ia premiul Nobel Amos Oz, sau Murakami, ci trebuia să îl ia Saramago", mai spunea Mihăilescu. Fireşte că aceşti scriitori merită măreţul premiu fără tăgadă, aşa cum şi Saramago merită să fie comparat cu vizionarii de pe acelaşi prag cu el, aşa cum şi cărţile lui merită citite de la prima la ultima, fără a-l reprezenta ca autor doar prin Memorial do Convento.

Fărâme de memorii produce o alunecare în mintea autorului dintr-o perspectivă nu doar autobiografică. în contrast cu aşteptările unei biografii a unui laureat al premiului Nobel, acestea nu sunt evenimente revelatoare pentru cititor, sau întâmplări care să cuprindă însăşi experienţele autorului în lume. Totodată, nu este reprezentată nici viaţa din spatele cortinei Nobelului, ci pur şi simplu este descrisă şi interpretată din spatele unui om cu ochelari de vedere. Apropierea de copilărie este simplă. O succesiune a bretelelor, o dorinţă constantă de suveniruri, care par să aibă preocuparea logică de a lăsa urme în istoria personală pentru ca omului definit, matur, să-i fie oricând accesibilă reîntoarcerea într-un anume timp al memoriei. Ceea ce este cu adevărat captivant  mai mult decât evenimentele incluse în carte fără niciun fir conducător vizibil  este enorma capacitate de comunicare a unui scriitor ce nu a fost niciodată uniform în opera lui. Chiar unii critici portughezi, intrigaţi de sarcasmul îndreptat spre contextul social, vedeau aceată carte fără mari consecinţe. Dar acestea sunt extrapolări sterile - să aştepţi mai mult de la această carte decât menirea care i-a fost imprimată între coordonatele în care fost scrisă, este o naivitate. în schimb, ceea ce primim rezidă în mai mult de atât: avem posibilitatea unei altfel de evaluări şi contemplări asupra operei lui Saramago şi avem şansa de-a vedea ceea ce este original în opera lui şi ce anume nu poartă, eventual, emblema autenticului. Saramago este un nume ce nu mai are nevoie să dovedească nimic. A reuşi să scrii bine despre atât de multe într-un spaţiu restrâns, precum în Fărâme de memorii, trebuie să fie, fără îndoială, o artă.

Această As Pequenas Memórias oarecum bizară (în raport cu scrierile pentru care Saramago este recunoscut) poate fi discutabilă. însă ceea ce nu este discutabil este însăşi calitatea scrierii lui Saramago. în maniera-i proprie de a fi tăios, sarcastic şi jucăuş, unde frazele devin lungi drumuri şi care, invariabil, ajung în portul corect, devin plăceri senzoriale (şi nu numai) în urmărirea peripeţiilor copilului prin reinterpretarea octogenarului.