Jelanie
Jeleşte, îmi spune ea, şi eu am jelit.

Ea merge pe drumul de piatră alb şi sărăcăcios.
Eu merg puţin mai înaintea ei, cu doi paşi.
În jur e câmpie, câmpie uscată şi soarele sus pe cer.
Picioarele le târşim, pietrele se aud la fiece pas.

Jeleşte, jeleşte, şi braţele i s-au lungit către cer ca nişte oase.

Eu merg pe drumul de piatră crăpat şi fărâmicios.
Ea îşi târăşte picioarele la doi paşi în urma mea.
Afară-i un soare puternic ce ne usucă.
În jur, câmpia ce pare a nu se mai termina.

Jeleşte, şi pântecul i s-a umflat pentru jelanie ca pânza unei corăbii.

Ea merge pe drumul de piatră, zgrunţuros şi arid.
Eu sunt aproape, la doi paşi în faţă.
Soarele trece prin haine şi piele şi ne topeşte.
În jur e numai câmpia şi ştim că nu se va termina.

Jelanie
Nu este nimic aici care să-mi oprească memoria,
după câteva ore, după câteva ore de chin
stau în aceeaşi poziţie şi-mi amintesc:

fără frică, durere, mergeam pe strada piezişă înspre numărul 58,
fără frică, durere, mă întorceam din somn înapoi,
fără frică, durere, pe drum, mâinile mele încropeau bulgări de zăpadă cu pietre
fără să ştiu la ce îi voi folosi când îi voi folosi.

Doru a plecat în noaptea aceea, dar asta numai noi o putem spune,
a plecat pentru că s-a chircit mult prea tare,
pentru că nu ştia ce avea să urmeze,
pentru că în spatele lui era ceva nemainumit
care-l purta înspre o lume cu soare.

Mare e soarele când ajunge aici, pe pământ, să topească zăpada,
mare şi bun.

Eram eu şi cu Doru, mergeam amândoi,
în spatele nostru noaptea se încolăcea ca un şarpe
şi ne chema înapoi. Noi nu aveam teamă, noi nu eram nişte laşi,
în spatele nostru noaptea se învârtea ca un vierme,
în carne, fără să ştim, acolo unde am ajuns amândoi.

Linişte şi durere,
noaptea se taie. În urma ta rămân ţipetele şi suferinţa,
în faţă e noaptea, ce e ca un vierme, ce e ca un şarpe,
şi nu se mai zvârcoleşte.

Mare e soarele, mare şi bun, mare e el când ajunge aici,
pe pământ.

Jeleşte, fără frică, fără durere, în faţă e noaptea şi nu mai e mult.


Bocet
Eram eu şi cu Adi, şi ne căzneam să trecem prin apa aceea,
era noapte îndeajuns
pentru doi tineri
băuserăm chiar îndeajuns,
aproape un litru de ţuică
şi-acum ne căzneam care să intre în apă.

Apa nu era nicidecum caldă,
era toamnă târzie şi la noi dăduse deja prima zăpadă,
eu şi cu Adi eram în blugi şi tricouri şi stăteam la marginea apei
şi mai mult o auzeam decât o vedeam, din cauza nopţii,
şi după ce ne-am povârnit până acolo
şi eram deja plini de nămol, stăteam aşa si ne uitam unul la altul
şi ne făceam curaj, doar nu era mult.

Eu şi cu Adi, noi care stătea cu oile târziu şi vorbeam de fete
şi bătăuşi, noi care iarna ne duceam pe deal şi ne dădeam cu sania
pe povârnişuri, printre copaci,
stăteam şi ne gândeam care să intre primul în apă.

El era un tânăr frumos, arcuit, cu muşchi bine conturaţi şi bronzat,
eu eram mai masiv, fără formele lui, dar eram mai puternic,
şi mai exaltat.

Noi umblaserăm nopţi întregi împreună, din casă în casă,
la peţit şi băut, la bătăi, sau uneori
numai de dragul de-a ne plimba noaptea prin întuneric şi iarnă
sau prin pădure, să simţim strângerea aceea puternică din spinare
care ne făcea să avem ce povesti a doua zi.

Şi acum, stăteam unul lângă altul, apa era rece, ştiam
şi colţuri de gheaţă se puteau ghici prin întuneric.
Am pus primul picior şi apa a urcat până la coapsă
şi el a venit după mine
şi am trecut şi-am urcat,
în faţă era noaptea şi câteva luminiţe
şi noi eram tot mai înfriguraţi,
dar nu mai era mult,
eram deja aproape,
şi-apoi, noi niciodată n-am avut nimic de pierdut.