Norman Edward Walter Bletcher Ian Emmett al VII-lea, zis şi Norm, n-a cunoscut femeie până la douăzeci şi cinci de ani. Asta e puţin spus: nici n-avea unde. Locuia împreună cu unchiul său din partea mamei aproape de vârfurile munţilor, pe un podiş înalt, pietros, învrâstat cu mici petece de iarbă pipernicită, adesea împresurat de nori, fapt pentru care şi părea aşa de aproape de cer, şi în tovărăşia celor şase câini şi a celor trei sute de oi pe care le creşteau din moşi-strămoşi (de fapt, doar de pe vremea lui Norman Edward Walter Bletcher Ian Emmett întâiul, dar fără întâiul, zis şi Norm, care venise cel dintâi în Lumea Nouă, cu gând de căpătuială, şi întemeiase gospodăria ce se păstrase aproape neschimbată până în ziua de azi).

Şi nici n-avea când: munca de la stână nu-i deloc uşoară. Copilăria şi adolescenţa îi mirosiseră a oaie. Nu aveau nici măcar un aparat de radio, necum televizor cu antenă pentru satelit. O dată pe săptămână, unchiul său cobora în vale cu camioneta, plină ochi de brânză, lapte, smântână şi unt. Venea cu bani, motorină pentru generatorul de curent care alimenta mulgătoarele şi oarece veşti, pe care le dezbătea, sec şi posac, cu unicul său nepot. Nu se întâlneau decât cu pădurarii şi, rareori, cu câte un turist rătăcit. De la un călugăr rătăcitor, îmbrăcat în portocaliu, învăţase să citească şi să scrie, într-o vară, şi cam atât. Tot atunci mâncase pentru prima şi ultima dată mandarine imperiale. De atunci, tot citise şi recitise puţinele cărţi găsite în pod, printre care învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie traduse în engleză de Sir Preston Archibald Scott şi un manual de grădinărit subacvatic scris de un anume Socrate, cine va fi fost şi acela. şi, desigur, o revistă pentru femei adevărate (aşa scria), din care învăţase la perfecţie ce-şi doresc femeile (un secret astăzi de mult pierdut) sau regulile de bază ale unui epilat corect, precum şi adevăratele taine ale măştii faciale cu esenţă de castraveţi de Virginia.

În ceva mai puţine cuvinte, era cu adevărat un inocent, nu cu mult diferit de oamenii blănoşi care coborau din când în când, de foame, de pe crestele muntelui şi le furau câte-o oaie rătăcită: zărise câţiva, de la o distanţă sigură, minunându-se mai apoi de mărimea urmelor pe care le lăsau în zăpadă, mai mari chiar decât cele de urs grizzly, de care mai văzuse până atunci, dar de vorbit, nu vorbise cu niciunul. Ar fi avut câte ceva de spus. Vorbea doar cu oile, de plictiseală, pe coasta muntelui, sprijinindu-se cu bărbia într-un băţ noduros, în propriul său pumn sau în palma dreaptă, şi, chiar mai rar, cu unchiul său cel ursuz. Dar nici măcar oile nu păreau să-l bage cine ştie ce în seamă... Poate pentru că n-avea un sfanţ în buzunare.

Într-o zi, la puţină vreme după ce împlinise 25 de ani, un lucru straniu de tot începu să li se întâmple tocmai oilor lui.

Nu se ştie ce păscuseră, sau ce fusese în apa de ploaie băută, că începeau întâi să se îngălbenească, apoi să se umfle mai să le plesnească blana, încetul cu încetul, până se ridicau în văzduh şi le lua vântul, ducându-le care-ncotro. O vreme mai erau în stare să pască, pentru că botul se ridica, din cauza greutăţii, ultimul de la pământ. Când îşi văzu pentru prima oară turma ţintuită cu dinţii în iarbă şi cu cozile în sus, împroşcându-şi căcărezele în toate părţile, îl bufni râsul. Căcărezele se spărgeau în aer, eliberând diverse note muzicale. Turma pierea pe muzică, frumos şi demn. Dar unchiul său nu era mulţumit deloc, posomorându-se şi mai tare ca de obicei. Veneau vremuri grele: ce viaţă e asta, fără oi? O vreme le ancorară cu greutăţi legate de picioare, ca pe puşcăriaşi. Dar nu aveau atâtea obiecte grele în gospodărie, iar oile oricum slăbeau pe capete şi nu mai dădeau nici lapte, aşa că se hotărâră să le taie şi să le vândă puţinul de carne rămas pe oasele pline de aer, ca mâncate de dinăuntru de o boleşniţă necunoscută, şi blănurile aurite, mult mai uşor acum de desprins de pe stârvuri ori de vândut. Pierise în cele din urmă şi mirosul de oaie, înainte impregnat în toate cele, ca dus de vânt.

După ultimul transport în vale, unchiul se îmbolnăvi de inimă rea, iar Norm prinse să se neliniştească din ce în ce mai tare, la gândul că va rămâne singur pe lume... Nu se simţea câtuşi de puţin pregătit pentru asta. De fapt, nu era pregătit pentru mai nimic. Habar n-avea ce i se pregăteşte, ori ce-i va mai rezerva soarta. Atunci unchiul său, cu ultimele puteri, îl duse la magazia din capătul gospodăriei, cea lipită de munte, la care nu umblau niciodată. Se chinuiră să descuie lacătul ruginit, fără sorţi de izbândă, apoi smulseră porţile, oricum putrezite, din ţâţâni. înăuntru găsiră o camionetă veche, fără cauciucuri şi fără volan, aşezată pe nişte şine de cale ferată, cu botul la vale. Doar o frânghie care trecea pe sub maneta frânei de mână o ţinea să n-o ia din loc, spre întunecimea tunelului prin care înaintau şinele, nu se ştie unde. Unchiul său cel posac şi bolnav n-avea de gând nici acum să-i explice prea multe. îl ajută să încarce camioneta, ale cărei articulaţii musteau de vaselină ori de ulei ars, cu câteva lădiţe de bani - averea de generaţii a unei familii care cheltuia puţin, deoarece avea totul la îndemână - şi nişte piei aurii de oaie, din cele rămase nevândute.

Apoi îi spuse ce avea de făcut, când el nu va mai fi: după îngropăciune, Norm trebuia să dea foc stânei, ca să n-aibă ce lăsa în urmă, prilej inutil de regrete, apoi să se urce în camionetă, să se lege cu o frânghie gata pregătită de scaun şi să-şi dea drumul la vale, în necunoscut. Trebuia doar să aibă încredere. Norm plânse, şi se simţi total neajutorat. De unde atâta încredere, la vârsta lui? Nu era deloc pregătit să se despartă de viaţa lui de până atunci. Apoi unchiul muri, mulţumit, cu un calendar în mână, pe care însemnase ziua morţii sale, de parcă şi-ar fi premeditat-o, cumva, lucru greu de crezut.

Întâi Norm se puse temeinic pe plâns, până se goli de lacrimi. Apoi se bărbieri, se primeni cu hainele cele bune, albe, curate, şi se apucă de treabă. îşi îngropă unchiul, sub strungă, aşa cum îi ceruse.

Săpând, descoperi mai multe rânduri de oase vechi. Plânse şi mai tare, dându-şi seama că erau ale familie sale. Când se mai potoli, îşi adună curajul şi dădu foc gospodăriei. Gonit de flăcări şi de fum, cu funingine pe faţă, se îndreptă înspăimântat spre vechea camionetă.
Tuşind, se legă zdravăn de scaun, apoi tăie, cu destulă greutate, cealaltă frânghie, care ţinea camioneta. şi porni, cu viteză, la vale.
Curând, întunericul îl înghiţi şi făcu gogâlţ în urma lui. O explozie, declanşată de pornirea camionetei, care pecetlui intrarea în tunel, îi lumină o vreme calea, apoi se stinse brusc, lăsându-l pradă unui întuneric şi mai dens. începu să urle. Urlă ca un copil mic ce vine pe lume. Urlă ca într-un montagne russe din lumea civilizată, pe care încă nu o cunoştea şi poate nici nu avea s-o mai cunoască vreodată. Urlă cu frică de moarte. Urlă cu dragoste de viaţă. Urlă până-şi aminti totul, apoi până uită totul. Urlă cu voluptate supremă, singura cunoscută.

Urlă din răsputeri, până se dizolvă cu totul în urlet, până când lichidul interstiţial în care se zbătea, între viaţă şi moarte, devenise urlet. Urlă în cădere încercând să respire, încercând să se ţină de crâmpeiul de frânghie cu care se legase de scaun. Respira întuneric, acelaşi pe care plămânii lui vlăguiţi îl expulzau afară. Prin vene i se grăbea, alergat de inimă, întunericul. Pusese stăpânire pe el, şi nu ştia dacă avea să-l mai scuipe vreodată la lumină... Cădea întruna, şi nu ştia cât avea să dureze căderea ori dacă avea să se sfârşească...
*
De cealaltă parte a muntelui, un orăşel american tipic, Golden City, se pregătea, cu mic cu mare, de la primar la băiatul care arunca dimineaţa ziarele pe prispă, de sărbătoarea sa anuală. Fusese la origine o mică aşezare de mineri, iar muzeul oraşului era construit în jurul unei intrări de mină: cea dintâi în care se descoperise aur, şi tot cea dintâi care fusese părăsită, după ce metalul preţios se epuizase.
Acum tocmai intrarea în mină era centrul de interes al muzeului, care le amintea tuturor de unde porniseră cu toţii, înainte de a deveni aşezarea prosperă de acum, ce-şi merita numele pe drept cuvânt. Alături, piei de oaie aurite erau expuse la loc de cinste: în ele înaintaşii lor separau particulele de aur, spălând în apă minereul scos la lumină.

Printr-un perete de geam, încăperea consacrată începuturilor oraşului putea fi văzută din stradă, de toţi trecătorii. Aşa hotărâseră părinţii întemeietori, iar tradiţia fusese păstrată, cu mândrie, de fiii lor.

Faţă în faţă cu muzeul, de cealaltă parte a pieţei centrale, se afla primăria. O estradă împodobită cu ghirlande de flori şi panglici colorate aştepta concursul de Miss Golden City, ce urma să aibă loc în curând.

Totul se desfăşură previzibil în acea seară, şi cea mai frumoasă fată din ţinut fu aleasă în unanimitate, ca niciodată până atunci...
Plângând de emoţie în lumina reflectoarelor, fără teamă că i se-ntinde machiajul pe faţă, ca o funingine, şi zâmbind ca proasta, ea închise ochii, punându-şi o dorinţă. Lumea aclama îndelung, îndelung!
O tradiţie de seamă, la mare căutare în rândul fetelor de liceu, spunea că dorinţele puse într-o asemenea împrejurare, unică în viaţă, se împlinesc negreşit. Dar cei prezenţi nu mai apucară să afle ce-şi dorea frumoasa oraşului de anul acesta. Nici ea nu mai apucă să afle ce-şi dorea. Un vuiet fără nume, de nelume, venit dinspre muzeu, îi împietri pe toţi de groază. Toţi se repeziră care-ncotro, mai puţin Miss Golden City, rămasă cu dorinţa formulată doar pe jumătate şi incapabilă, din cauza rochiei strâmte şi foarte elegante, de seară, să se mişte din loc. ţinuta de seară o ţinea, în întâmpinarea destinului ei.

Atunci ferestrele de sticlă ale muzeului se sparseră, iar suflul de aer aruncă cioburile în întreaga piaţă, într-un nor de pulbere de aur. Toţi se aruncară pe burtă, nemaivăzând nimic. Când îşi ridicară privirile, zăriră, prin pulberea de aur care le tivea acum tuturor genele, ca într-o viziune binecuvântată, o maşină de epocă, ale cărei roţi zvâcneau, incandescente, mirosind a scrâşnet de metal ars, oprită de nicăieri în centrul pieţei, la nici doi paşi de frumoasa împietrită.

Atunci, de sub un morman de piei aurii de oaie, se ivi din maşină un tânăr îmbrăcat în alb, cu o frânghie în jurul mijlocului. El dădu pieile la o parte şi coborî din maşină. Un capăt al frânghiei de la brâu i se bălăngănea încoace şi-ncolo: cu ultimele puteri, tânărul îl apucă şi îl smulse, aruncându-l dinapoia sa. Roţile maşinii intraseră deja în asfalt, metalul incandescent se înnegrise la loc, aducând oraşului un nou monument, martor tăcut al unei poveşti incredibile. Tânărul făcu un pas şovăitor, apoi se prăbuşi în genunchi, la picioarele frumoasei care nu-şi credea ochilor, apucând-o instinctiv de mână şi lăsându-şi capul şi întreaga sa viaţă în mâinile ei moi şi fierbinţi. îşi dorise ea oare un tânăr cu sufletul curat, care să străbată munţii pentru a-i cădea la picioare? Cum, necum, iată că de o fantezie Disney avusese parte.

Când îşi reveniră, oamenii din jur începură să aplaude, ca-n filmele americane cu final fericit. Un ultim vuiet venit dinspre mină, iscat de o prăbuşire în lanţ, pecetlui definitiv tunelul, devenit oricum inutil, de vreme ce-şi împlinise menirea. Lumea se aruncă instinctiv pe burtă, apoi se ridică din praful de aur şi continuă să aplaude, cu un entuziasm de care doar o naţiune veşnic tânără se simte în stare.
Ce a urmat... e cu siguranţă o poveste americană tipică. Nord-americană, deşi mai degrabă toarsă de o închipuire fierbinte, din sud.
A fost... dragoste la prima vedere. Frumoasa a fost cucerită într-o clipită de tânărul apărut de niciunde, într-o maşină de epocă nichelată, aproape princiară, plin de bani - deşi, cu graţia pe care o au doar adevăraţii milionari, părea că nu le cunoaşte valoarea -, care ştia tot ce-şi doresc femeile, plus câteva fleacuri, cum ar fi regulile de bază ale unui epilat corect sau adevăratele taine ale măştii faciale cu esenţă de castraveţi de Virginia. şi-apoi, nimeni nu ştia să asculte o femeie la fel de bine ca el, sprijinindu-şi bărbia în pumnul drept sau în palmă. Se vedea limpede că e un estet, capabil să citeze, cu vădită erudiţie, la fel de bine din învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie traduse în engleză de Sir Preston Archibald Scott ce deveniră celebre după aceea, cel puţin în Golden City, după ce cuplul de vis avu copii, evident de vis, sau dintr-un manual oarecare de grădinărit subacvatic scris de un anume Socrate, cine va fi fost şi acela. Iar când le povestea copiilor, înainte de culcare, despre oamenii blănoşi de pe crestele munţilor, despre urmele lor uriaşe lăsate în zăpadă sau despre oile aurii care se umflau şi plecau alandala pe aripile vântului, era clar că fusese dăruit din belşug cu imaginaţie şi har de povestitor.

Şi... cum se spune? ştiţi deja ce vreau să spun: au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi, lucru cu adevărat extraordinar în patria lor binecuvântată cu atâtea alte poveşti extraordinare, nu au divorţat.

Deloc, niciodată.
(din volumul în pregătire Materia PrimA / opere cumplite din recreaţia mare 2003-2009)