Mărturisesc, am râs pe sub mustaţă când am citit prima dată versul ăsta. Ironia lui George, aparţinătoare în poezie cumva ludicilor optzecişti, m-a făcut să tresar. Cum? Idolul meu de odinioară (ca să nu spun din tinereţe), Blaga, să fie luat astfel peste picior? Şi totuşi a mers. De ce? Sau de ce mi-a venit în minte tocmai acest vers? Deoarece l-am citit pentru prima dată într-un sfârşit de septembrie călduţ, în 2006, când mă întorceam de la Constanţa, unde fusesem invitat să citesc la Cenaclul Revistei Tomis.

Atunci l-am cunoscut pe George, în carne şi oase, pentru că aşa, de pe site-uri, ne cam ştiam. Ne-a aşteptat la gară, pe mine şi pe Cosmin Dragomir. Înainte de şedinţa cenaclului ne-a invitat pe la el, unde am băut o cafea şi am stat la taclale de una, de alta. Ne-a povestit cum l-a cunoscut pe Andrei Codrescu şi cum au tras împreună câte un joint. Apoi despre timpul petrecut în Slovenia, unde fusese invitat la un festival internaţional de poezie. Ne-a arătat poze, ne-a vorbit despre ele şi despre diferitele ipostaze în care fusese surprins de obiectiv. La un moment dat, ne-a făcut chiar un slide-foto, în care devenea, progresiv, după câteva doze, din ce în ce mai vesel, exuberant chiar. M-a lăsat să-i „cercetez„ biblioteca şi mi-a dat un exemplar din ultima lui carte de atunci O cameră cu două camere. În timpul şedinţei de cenaclu, Mircea Ţuglea l-a apostrofat amical, de câteva ori, pe rebelul George, căruia îi displăceau, cum altfel, orice tip de reguli. La berea de după am stat umăr la umăr şi, în iureşul bancurilor spuse de Dan Mihuţ, Mugur Grosu şi Cosmin, am discutat poezie. Bacovia, Nichita Stănescu şi... Blaga, pe care George îi cunoştea foarte bine. Mi-a spus ce nu mergea în poezia mea, din punctul lui de vedere, la acea vreme. La întoarcere, în tren, am citit cu ochii grei de oboseală volumul cu al lui vers „eu nu strivesc Toyota". Am zâmbit, cum spuneam, pe sub mustaţă. O ironie care avea să-mi revină periodic în minte, de câte ori mă lăsam dus de valul lirismului blagian. Nu a fost propriu-zis o lecţie de poezie, ci un mic avertisment. Un arătător fluturat prieteneşte în aer cu un îndemn subtil: ai grijă ce faci cu chestiile alea siropoase, că nu merg. Versul lui a mers, aşadar, şi va rămâne chiar aşa, ca o atenţionare sau ca un îndemn.

I-am recitit astăzi cartea. Am mai făcut-o de-a lungul timpului, dar acum gestul meu a avut o altă semnificaţie. Mi-au fugit gândurile înapoi, la acel sfârşit de septembrie călduţ, la acea călătorie care nu se va mai putea repeta în termenii de atunci. Astăzi, într-o zi ploioasă de mai, am tresărit din nou când am trecut, de data asta, peste un pasaj care atunci nu mi-a atras atenţia: „în fiecare an trăiesc şi ziua morţii mele/ după ultimele calcule am douăzeci/ şi şase de ani/ şi douăzeci şi şase de morţi// şi astfel viaţa câştigă toate bătăliile/ dar niciodată războiul." Din păcate, viaţa lui George nu a câştigat războiul. Noi însă, cei care am mai rămas un timp pe aici, am câştigat pentru totdeauna un poet şi, mai ales, un prieten.