Licenţiat în Medicină şi inventator al metodei psihanalitice, Sigismund Freud se naşte în Imperiul Austriac la jumătatea secolului al XIX-lea. Îşi modifică numele, dar şi câmpurile de cercetare: trece de la neurologie la psihopatologie, marcat de întâlnirea cu un renumit medic specializat în investigarea isteriei prin hipnoză, metodă pe care o va refuza mai târziu.

Se spune despre Freud că, în jurul vârstei de 40 de ani, ar fi suferit de o grămadă de fobii şi maladii psihice, mai ales prin rememorarea relaţiilor „dificile" avute cu tatăl său în copilărie şi atracţia sexuală faţă de mamă.

Din această perioadă a vieţii sale datează Die Traumdeutung (Interpretarea viselor), publicată în 1900, în ultimul an din secolul al XIX-lea. Rolul crucial jucat de acest studiu în gândirea teoretică este inestimabil, cu toate că avem de-a face cu o zonă de cercetare foarte aplicată. Freud încearcă, deci, să demonstreze faptul că visele au un sens, iar acest sens poate fi descoperit printr-o metodă, o practică interpretativă sau chiar, după cum o numeşte autorul, o tehnică.

Visul reprezintă îndeplinirea unei dorinţe

Aşadar, Freud stabileşte, prin Interpretarea viselor, un nou mod de a concepe psihicul uman şi o cale de acces către acesta: tehnica psihanalitică. Motorul vieţii psihice de care cercetătorul se leagă pentru a scoate la lumină complexitatea psihicului este visul. Sunt câteva motive pentru care Freud găseşte visul potrivit pentru elucidarea (sau inventarea) proceselor psihice care ne guvernează: primul ar fi că visul este expresia unei stări în care dorinţele sunt exprimate „mai direct" decât în veghe. Conceptul de preconştient, acel ansamblu de cenzuri care îl supun pe individ şi care îl controlează, îi este util lui Freud pentru a demonstra că până şi în vis apare cenzura, chiar dacă sub o formă mai puţin restrictivă, mai relaxată. De unde, cu siguranţă, necesitatea de a „interpreta" visele şi nu de a le descrie.

În al doilea rând, visul îi furnizează lui Freud un material care indică dorinţele reprimate ale individului. Procesul de reprimare stă la baza oricărei maladii psihice iar, prin vis, se pot atinge acele zone ale vieţii psihice care scapă chiar şi de sub controlul individului şi care nu sunt accesibile în starea de veghe. Psihanalistul vorbeşte despre un conţinut explicit sau manifest al visului, dar şi despre un conţinut latent, care face obiectul interpretării. Este uşor de întrevăzut faptul că Freud îşi dezvoltă în Interpretarea viselor conceptele pe care le va folosi în toate scrierile sale ulterioare.

Visul exprimă o dorinţă reprimată, spune Freud. Aceste dorinţe sunt, dacă îi dăm crezare, de natură sexuală. Cazurile relatate de autor şi întâlnite de el în cursul practicii de psihoterapie sunt elocvente. Interpretările sale caută, în permanenţă, să distingă nevrozele cu obiect sexual: de exemplu, micul Hans, căruia îi era teamă de cai, mai ales de faptul că îi vor consuma penisul, reprezintă cazul „fricii de castrare" şi, mai apoi, al complexului oedipian, pentru că, ne comunică Freud, tatăl său semăna, nici mai mult nici mai puţin, cu un cal. Psihanaliza post-freudiană a considerat exagerată modalitatea în care Freud vâna, în visele pacienţilor săi, elementele care ar putea fi încărcate cu aluzii şi semnificaţii sexuale, însă aceasta nu schimbă cu nimic faptul că, în fond, ne aflăm pe un teren destul de labil, al ipotezei imposibil de verificat. Să nu uităm că psihanaliza se dorea a fi un studiu ştiinţific şi o tehnică de tratament a bolilor psihice.

De la individ la civilizaţie

Studiul Totem şi tabu deschide seria lucrărilor în care Freud atacă problema civilizaţiei, în care el devine un teoretician al culturii în adevăratul sens al cuvântului, acesta fiind şi aspectul care ne interesează aici. Pe urmele lui Frazer, Freud analizează totemismul populaţiilor indigene din Australia, demitizând opiniile despre lipsa de civilizaţie a acestora. Dimpotrivă, spune autorul, există un sistem complex de reguli şi cutume sociale menite exclusiv să combată o problemă capitală: incestul.

Pe când în lumea europeană incestul este o chestiune reprimată în inconştient, populaţiile arhaice au nevoie de restricţii conştiente care să reglementeze raporturile sociale din interiorul unui grup. Legea exogamiei presupune interdicţia de căsătorie între membrii aceluiaşi grup sau, altfel spus, „totem". Observând importanţa acestei legi, Freud trage concluzia că există o înclinaţie către relaţii incestuoase în rândurile populaţiilor arhaice, înclinaţie a cărei reprimare atrage după sine caracterul nevrotic al legii exogamiei. Aşadar, necesitatea existenţei unei legi care să interzică, în unele zone, chiar şi contactul vizual între anumite persoane, se datorează unei predispoziţii „naturale" la incest.

Tabu-ul, această interdicţie pusă asupra unui element semnificativ din comunitate, îşi demonstrează, pentru Freud, caracterul ambivalent: pe de-o parte, dacă tabu-ul înseamnă interzicerea relaţiilor sexuale cu persoanele aparţinând aceluiaşi grup totemic şi interzicerea uciderii şi consumării totemului, înseamnă că aceste două atitudini sunt dorite, dar, pe de altă parte, ele sunt renegate drept imorale tocmai din cauza reprimării. Dacă cele două tendinţe sunt cele mai vechi manifestări civilizate ale oamenilor, se manifestă aici o nevroză: interdicţia atrage după sine formarea unei dorinţe reprimate, care va fi izolată în inconştient şi care va provoca ambivalenţa emoţională despre care vorbeşte Freud. Conştiinţa morală nu este, deci, decât forma de recuzare a impulsurilor noastre, în jurul sentimentelor de culpabilitate şi virtute. Să reţinem că, pe tot parcursul eseurilor sale despre totemism şi tabu, Freud se referă la similitudinile dintre comportamentul nevrotic-obsesional şi cel al membrilor comunităţilor arhaice, dar se regăsesc şi în psihologia infantilă.

În continuare, Freud se întreabă care este originea nevrozei şi, deci, a civilizaţiei. Singurul răspuns pe care îl găseşte de cuviinţă îi este furnizat de antropologia culturală: prânzul totemic. Ideea, bazată pe nişte speculaţii ale lui Darwin, spune că, în preistorie, s-a petrecut un eveniment care a dus la naşterea civilizaţiei: masculul dominant, care poseda toate femelele grupului, a fost ucis de fii săi pe care îi alungase, pentru ca ei să aibă acces la femele şi la statutul de dominator. În cuvinte puţine, se pare că fiii l-au consumat şi l-au idolatrizat apoi pe tată în forma totemului, stabilind şi interdicţiile totemice, inclusiv exogamia. Aşadar, dorinţa incestuoasă a fiilor a dus la sentimentul de vinovăţie, esenţial în construcţia conştiinţei morale, iar moartea sacrificială, violentă, a tatălui a cauzat crearea interdicţiei totemice. Cu toate acestea, Freud descoperă că antropologia culturală a înregistrat nişte situaţii ciudate în care legile erau încălcate în cadrul unui „festival" periodic. În cadrul acelor celebrări ale victoriei fiilor asupra tatălui, după cum indică psihanalistul, se consuma totemul şi se performau ritualuri orgiastice. Reeditarea situaţiei prime într-o formulă periodică era momentul în care comunitatea exista nu ca o sumă de constrângeri civilizatorii, ci ca entropie extramorală, eliberându-şi instinctele şi vindecându-şi nevroza colectivă.

Civilizaţia este o nevroză colectivă.
Într-adevăr, dacă naşterea civilizaţiei (oricum s-ar fi petrecut ea, la bază există acelaşi element şi, ca în multe alte instanţe, nu este pertinent să ne întrebăm asupra adevărului istoric al spuselor lui Freud) a fost doar organizarea şi instituirea unei interdicţii în aparenţă nemotivate, cea a totemului, sau, să-i spunem aşa, oedipiană, înseamnă că nevroza dezvoltată de individ este împărtăşită de întreaga comunitate umană. Nevroticul are un comportament care, la nivelul comunităţii, devine regulă, totem, credinţă morală, religie, sistem de norme etc. Este de remarcat faptul că Freud deconspiră şi interpretează pe acest filon multe dintre manifestările antropologice actuale, oferindu-le un sens care merge dincolo de simplul rol social; prânzul totemic era, pe de-o parte, conexiunea puternică stabilită între fraţi ca părtaşi la crimă, dar era şi modul de dezvoltare a conştiinţei morale a individului. Civilizaţia „trebuie" să interzică paricidul, iar pentru aceasta trebuie să interzică mobilul crimei: incestul. De aici şi până la manifestările complexului oedipian care le cauzează probleme de natură psihopatologică pacienţilor doctorului Freud nu este decât un pas. Civilizaţia, deci, la nivel individual, este o imensă nevroză sau, pe de altă parte, este o nevroză colectivă de care suferim cu toţii şi care se manifestă în diferite moduri: ritualul cu valoare defulatorie al omului arhaic ne este necunoscut în acea formă. Noi, „oamenii civilizaţi", apelăm la diferite alte extensii ritualice pentru a ne satisface impulsurile reprimate, dar, cu toate acestea, ele au scopul de a rezolva o problemă identică: dacă urmăm modul de gândire al lui Freud, natura noastră nu este una morală, ci instinctuală, ba chiar antimorală.

Religia lui Moise şi civilizaţia ebraică

În studiul Moise şi monoteismul, Freud încearcă să analizeze modul în care s-a născut ideea venerării unui singur zeu, punând la lucru mai multe tipuri de surse, din antropologie şi istoria religiilor, combinate cu propria sa viziune psihanalitică. Ceea ce a reieşit a fost un studiu fascinant argumentat, după cum am afirmat deja, adevărul istoric nefiind important, cât practicarea cu fineţe a celor mai interesante teorii şi ipoteze.1

Freud porneşte de la ipoteza, destul de labilă, de altfel, că Moise era egiptean, iar nu evreu. Pe lângă faptul că numele său este egiptean şi nu evreiesc, Moise a trăit, istoric vorbind, aproximativ în aceeaşi perioadă cu reformatorul religios Akhenaton, cel care a inventat religia atonismului, un cult strict monoteist al soarelui. Prin aceste premise, Freud se situează, cumva, deja în orizontul explicării monoteismului istoric. Moise ar fi preluat credinţa în existenţa unui singur zeu şi ar fi transmis-o populaţiei de evrei care locuiau ca sclavi în Egipt. Dar mai există un argument extrem de important pe care Freud îl descoperă în practicarea obiceiului circumciziei, de asemenea de origine egipteană. Conectându-le pe acestea două, autorul ajunge la concluzia că numai pe calea religiei iniţiate de Moise a putut comunitatea evreiască să-şi atribuie acest obicei specific egiptean.

Religia regelui Akhenaton a fost subminată de preoţii politeismului egiptean. Freud insistă asupra faptului că Moise ar fi fost un înalt demnitar care şi-a păstrat religia creată de regele său şi a perpetuat-o în rândurile evreilor, iar în calitate de lider militar, i-a condus pe aceştia în exod, beneficiind de slăbirea puterii imperiale a Egiptului după moartea lui Akhenaton.2 Şocant este că Freud, după analize minuţioase şi demonstraţii antropologice, conchide că ar fi existat, de fapt, doi Moise. Primul, egipteanul care i-a scos pe evrei din Egipt şi care le-a oferit o religie monoteistă, a fost asasinat chiar de către aceştia. Motivul recurent al naşterii civilizaţiei printr-o crimă reprimată explică rolul fondator pe care Moise îl are în religia mozaică. Pe de altă parte, afirmă Freud, Moise nu şi-a părăsit ţara singur, ci cu întreaga sa suită, iar aceştia ar fi leviţii, cei care posedau cunoştinţe superioare celorlalte triburi evreieşti, care i-au rămas fideli lui Moise şi care ocupau funcţii înalte în ierarhiile religioase. Celălalt Moise ar fi cel care ar fi întemeiat o altă religie, înainte de pătrunderea în Canaan, la unificarea triburilor; ar fi vorba despre o unificare a două religii monoteiste, cea a lui Moise egipteanul şi cea a celuilalt, care venera un zeu vulcanic. Aşadar, Freud consideră că au existat doi Moise, două religii şi, de asemenea, două naţiuni unificate, iar, mai apoi, scindate.

În orice caz, evenimentul căruia Freud îi acordă cea mai mare pondere în istoria religiei mozaice este asasinarea lui Moise egipteanul. Această crimă este legată de cea expusă în „Totem şi tabu", a fiilor care-şi ucid tatăl, dezvoltând conştiinţa morală. Freud susţine că evreii, după crima asupra lui Moise, ar fi încercat să-şi „uite" originile egiptene, inventând alte poveşti compensatorii. Să nu uităm că, pentru Freud, crima asupra tatălui reprezintă „păcatul originar"; religia mozaică devine, astfel, o „religie a tatălui". Monoteismul, născut ca divinizare a tatălui după asasinarea sa, din cauza sentimentului de vinovăţie, are rolul de a reprima crima.

Marx, Nietzsche, Freud: civilizaţia şi neajunsurile sale

Citindu-l pe Freud cel din scrierile sale de teoria culturii întrevedem ideile lui Marx, dar şi ale lui Nietzsche, în egală măsură. Dacă filosoful socialist făcea intriganta remarcă: „religia este opiu pentru mase", Freud continuă această critică în textele sale3, afirmând că religia este o nevroză colectivă, o angoasă în masă, iar în ultimă instanţă, cu aceleaşi cuvinte pe care le folosea Marx, „o iluzie". În introducerea la critica pe care o face filosofiei dreptului a lui Hegel, Marx vorbeşte despre funcţia compensatorie a religiei pentru individ şi comunitate, despre faptul că ea este o ideologie, o fericire artificială care stă în calea obţinerii fericirii reale. Pentru a renunţa la iluzii, spune Marx, trebuie eradicate condiţiile care îl fac pe om să recurgă la iluzii.

Nu altceva spune Freud despre religie şi civilizaţie, în general. Viaţa provocând omului destul de multe dificultăţi, acesta are nevoie de construcţii „auxiliare", iar psihanalistul identifică trei tipuri: satisfacţii substitutive, divertisment, substanţele stupefiante, şi continuă precizând că numai sistemele religioase au construit un scop pentru viaţa omului. Astfel, atât la Marx, cât şi la Freud, religia este o ficţiune necesară, care oferă o satisfacţie aproape reacţionară, oedipiană, „civilizată".

Civilizaţia înseamnă, pentru Freud, atât „religie", cât şi conştiinţă morală, dar şi avans tehnologic. Deşi omul de azi (sau de la 1930, când apare studiul Angoasă în civilizaţie) este un fel de zeu-proteză, fiind înzestrat din partea tehnicii cu atât de multe aparate care îi oferă experienţe imposibile cu ceva timp în urmă, spune Freud, acesta nu este fericit. Ajungem aici într-un punct esenţial al discuţiei noastre, poate chiar la esenţa a ceea ce crede Sigmund Freud despre civilizaţie: aceasta se opune fericirii. Civilizaţia împotriva fericirii: toate produsele progresului tehnologiei nu au rolul de a ne face fericiţi, chiar dacă ne oferă proteze, ne transformă în zei, ne eficientizează vieţile etc. Toate acestea pentru că civilizaţia inhibă în om instinctualul, aşa cum l-a inhibat în populaţiile arhaice sub forma totemismului, la evrei sub cea a monoteismului etc.4, deci conştiinţa morală se opune explicit fericirii, adică satisfacţiei instinctelor.

Dacă civilizaţia are un rol inhibitor asupra instinctelor, iar energia sexuală este reprimată, atunci ea se va defula pe altă cale. Calea pe care această expiere merge este cea a violenţei, a agresiunii. Astfel, Freud poate explica motivul pentru care istoria civilizaţiei umane este dominată de conflicte violente, de crime, de conflagraţii: interdicţia primă, cea care a urmat asasinării tatălui, nu funcţionează decât în comunităţi mici, iar acolo doar în condiţiile în care există excepţii periodice. Pentru Freud, deci, omul nu este un animal social, moral sau cultural, ci unul agresiv, violent, îndreptat împotriva semenilor săi, o atitudine pe care nici cea mai înaltă formă de civilizaţie n-o poate stăpâni, ba, mai mult, ea o întreţine şi o amplifică pentru că inhibă celălalt aspect, erotic, sexual.

Este util să amintim faptul că Nietzsche gândea în mod similar când spunea că moralitatea se opune vieţii, deconspirând-o drept „nihilism". Şi Nietzsche se referea la civilizaţia iudaică a resentimentului faţă de comiterea „păcatului originar", dar, mai ales, la civilizaţia creştină europeană care a proliferat utilizarea violenţei pentru a impune metafizica negativă, a lui nihil.5 Atât la Freud, cât şi la Nietzsche, exaltarea vieţii extramorale divulgă faptul că omul creează metafore care să îi susţină supravieţuirea într-o lume, prin constituţie, ostilă, creează ficţiuni cum sunt morala, religia, gândirea şi, în ultimă instanţă, civilizaţia. În a doua Consideraţie inactuală, Nietzsche vorbeşte despre cum omul, fiind dominat de conştiinţa istorică, ar dori să existe într-un etern prezent, asemenea animalelor. Dionisiacul nu era nimic altceva decât această formă de a exista fără un punct de origine, fără ancorarea în istorie, fără conştiinţă morală şi cu instinctele eliberate de sub povara opresiunii „civilizaţiei". Afinităţile dintre Nietzsche şi Freud sunt profunde, ele ne demonstrează că ideea opoziţiei dintre „păcat originar", civilizaţie şi morală, pe de-o parte, şi fericire extramorală, pe de altă parte, este complet îndreptăţită.

Neajunsurile civilizaţiei se regăsesc
într-o măsură sau alta şi la Heidegger, care vorbea despre acea stare de Gestell, care este esenţa tehnicii şi care circumscrie omul, apropiindu-se destul de mult de dezamăgirea pe care Marx, Nietzsche sau Freud o exhibă în faţa manifestărilor civilizaţiei. Dorinţa omului de a se întoarce la origini, înainte de crearea conştiinţei morale, exprimă starea de nevroză în care, într-o formă sau alta, omul a învăţat să locuiască, dar care îşi demonstrează periculozitatea în anumite momente, când forţa violenţei pare inepuizabilă.

Descoperim pe această cale un alt Freud, unul care nu se rezumă la analiza psihanalitică şi care organizează o opinie despre istorie, o perspectivă care se înscrie în rândul celor care au avut bogate filiaţii. Pe lângă urmaşul său psihanalist, Jaques Lacan, freudo-marxismul şcolii de la Frankfurt (Marcuse, Adorno, Horkheimer et al.) şi teoria critică elaborată de Deleuze şi Guattari au demonstrat că investigaţiile lui Freud pot fi utilizate în discursul cultural.

1 Freud a ţinut, pe întreg parcursul eseului său, să se apere de contraargumentele eventuale ale celor care i-ar fi dezaprobat tezele. Această apărare este constituită cu discursul unuia care ştie că riscă foarte mult, mai ales în faţa comunităţii evreieşti din care făcea parte, şi într-o perioadă dificilă, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial.

2 Fiul lui Akhenaton, Tutankhamon, după cum ştim, a devenit rege şi a murit încă din adolescenţa sa, iar după o perioadă de anarhie, Egiptul a devenit o dictatură militară, nu înainte de a pierde controlul asupra vastelor teritorii de pe coasta de est a Mediteranei.

3 Mai ales în Viitorul unei iluzii şi Angoasă în civilizaţie.

4 Freud este chiar explicit în această privinţă când afirmă că organele noastre sexuale par a se inhiba, sunt pe cale de a deveni inutile, cum se întâmplă cu unele organe de-a lungul dezvoltării filogenetice.

5 După cum expuneam în revista Tomis din ianuarie 2010.