Politicile discursive identitare ale Uniunii Europene se conturează pe două planuri: unul digital, i-aş spune eu, care presupune o integrare instituţională la nivel politic şi economic a statelor europene şi unul analogic care presupune integrarea culturală – un teren mult mai alunecos, mai problematic, tocmai pentru că este extrem de divers.

Astfel, în logica formulei unitate în diversitate, Europa încearcă să-şi definească identitatea. În ceea ce priveşte primul constituent al formulei, se poate afirma că Europa nicicând n-a fost mai unită ca în prezent (!), dacă ţinem cont de faptul că, în luna mai a anului trecut, zece ţări au aderat la structurile Uniunii Europene (deci, actualmente U.E. numără 25 de state membre), iar în luna iunie a aceluiaşi an peste 338 de milioane de cetăţeni ai Europei au votat Parlamentul şi, nu în ultimul rând, s-a reuşit crearea unei Constituţii Europene. În ceea ce priveşte diversitatea – lucrurile se complică deoarece este mult mai greu să se găsească un numitor comun unor contexte culturale atât de diferite care compun în prezent harta Europei. Criza unui discurs asupra identităţii europene nu poate fi rezolvată cu afirmaţia lui Umberto ECO: "Când mă aflu în Italia mă simt milanez, când mă aflu în Europa mă simt Italian, iar când mă aflu în America mă simt european". Ceea ce este cu adevărat problematic în construirea unui discurs identitar european este tocmai acest noi, atât de pestriţ, pe de o parte, iar pe de altă parte, în această logică a definirii identităţii, acest ceilalţi care  se configurează ca o alteritate, ce trebuie mai întâi identificată: la cine anume ne raportam noi, ca europeni, pentru a ne defini ca atare? De reţinut faptul că această delimitare presupune în primul rând stabilirea unei graniţe în relaţia Europa-America, delimitările identitare faţă de Africa sau Asia fiind evidente (!). A identifica valori culturale comune care să creeze acea conştiinţă de apartenenţă la o identitate europeană, constituie una din preocupările principale ale diferitelor instituţii publice şi private care întocmesc proiecte centrate pe tema identităţii europene, în mare parte acestea fiind finanţate de către Uniunea Europeană. N-aş vrea să situez în derizoriu iniţiativele de a organiza colocvii, dezbateri sau conferinţe pe tema identităţii europene tip brain-storming maraton, în care reprezentanţi a unei elite sunt invitaţi să cugete şi să producă un discurs identitar european. Intenţia mea este să accentuez cum se lucrează la crearea unui discurs identitar.

Prin urmare, în ianuarie 2003, Fundaţia Körber din Hamburg în colaborare cu Literaturhaus a organizat simpozionul intitulat Europa schreibt/ Europa scrie, la care au fost invitaţi să participe 33 de scriitori din tot atâtea ţări. De realizarea acestui proiect literar s-au ocupat Ursula KELLER, director de programe în cadrul Literaturhaus, Hamburg şi Ilma RAKUSA, profesor la Universitatea din Zürich. Sub genericul Ce este european în literatura europeană?, aceşti condeieri au reflectat asupra Europei fiecăruia, rezultatul fiind un discurs european cultural şi literar fascinant, iar eseurile fiind publicate într-o carte apărută la Editura Fundaţiei Körber. La acest simpozion, ca reprezentant al României, a fost invitat scriitorul Mircea CĂRTĂRESCU. Eseul său a avut un succes extraordinar, iar în România, fraza "Europa are forma creierului meu" a fost foarte des citată.

Cu ocazia organizării la Berlin, în luna decembrie 2004 a unei conferinţe pe tema Identitate europeană – Aportul literaturii, eveniment care s-a dorit a fi un alt ecou al ambiţiosului proiect organizat de Fundaţia Körber, la iniţiativa Academiei Europene din Berlin în colaborare cu fundaţia specificată, Mircea CĂRTĂRESCU şi Richard SWARTZ, scriitor si jurnalist suedez au fost invitaţi să discute cu publicul despre identitatea europeană. Întrebări de genul: "Ce înseamnă pentru voi Europa?", "Ce este european în literatura voastră?", "Sunt posibile integrarea şi înţelegerea în contextul pluralităţii culturale şi lingvistice?" au fost lansate de moderatorul discuţiei, directorul Academiei Europene, Eckart D. STRATENSCHULTE.

În privinţa identităţii europene, Richard SWARTZ a accentuat faptul că îl deranjează această încercare de a stabili, de a fixa o identitate: "Nu am nevoie de această definiţie a identităţii europene. Ce înseamnă,de fapt, Europa nu ştiu, dar când am fost în America am simţit că sunt european". Mircea CĂRTĂRESCU a apelat la o comparaţie între identitate naţională şi identitatea europeană în încercarea de a defini europenitatea sa: "Pentru mine este mult mai greu să mă definesc ca român, decât ca european. Problemele mele de identitate ţin de românitatea mea; nu mă socotesc deloc un român tipic şi nici măcar nu ştiu ce înseamnă aceasta. Nu ader la aşa-zisele mituri naţionale care, de altfel, sunt foarte triste şi pesimiste în privinţa românilor. De asemenea, nu cred în aşa-zisul spirit naţional pe care au mizat atât de mult intelectualii români în perioada interbelică. E mult mai interesant pentru mine să mă definesc ca european, mai ales că sunt convins că acest lucru este cu neputinţă. A te defini ca european este foarte ne-european, nu ţine de spiritul european să dea definiţii". În urma unor discuţii avute cu oameni din diferite domenii şi din diferite ţări, concluzia lui CĂRTĂESCU este: "cei mai mulţi erau de acord că un anumit spirit dubitativ este caracteristic în cea mai mare măsură Europei. Sunt atât de dubitativ, încât mă îndoiesc până şi de acest lucru. Problema aceasta a europenităţii mele mă pasionează tocmai pentru că nu se poate răspunde la ea". Acest spirit dubitativ identificat ca fiind european prezintă şi o latură negativă: "Europenii gândesc încet. Puteţi găsi în asta o calitate sau un defect. Lucrul s-a văzut foarte bine în timpul Germaniei naziste, când o Europa luminativă a fost incapabilă să stopeze o cultură ne-europeană, cum era cultura nazistă. Europa trebuia să fie atunci salvată de culturi care gândeau mult mai repede: unele totalitare ca Uniunea Sovietică, altele democratice, mai democratice decât structurile democratice europene, cum au fost americanii". Pentru Mircea CĂRTĂRESCU, spiritul european se poate defini printr-o trăsătură negativă, făcându-se analogia cu spiritul Măgarului lui Buridan, devenit celebru prin indecizia lui care până la urmă i-a provocat moartea, nefiind în stare să aleagă între băutură şi mâncare. Pentru scriitorul suedez SWARTZ această trăsătura  trebuie valorificată mai ales în sens pozitiv, "pentru că nu progresul şi dezvoltarea rapidă şi cu orice preţ, trebuie să fie o prioritate europeană". La chestiunea existenţei sau nu, a unui suflet european, Mircea CĂRTĂRESCU a răspuns făcând referire la un vers al lui MALLARMÉ în care acesta scria despre trandafirul absent din fiecare buchet: "Deşi nu trebuie să definim nimic, putem vorbi de o definiţie a inimii, şi de o anume stare de spirit. Europa este pentru mine o stare de spirit. Nu ştiu dacă ea se identifică sufletului, dar fără-ndoială, ceva în mine ştie ce este european, chiar dacă eu nu pot să spun ce este". Dacă John LENNON avea o vorbă : "When I cannot sing my heart/ I can only speak my mind", CĂRTĂRESCU se poziţionează tocmai invers: "Când nu pot să spun ce vreau, rămâne, totuşi, posibilitatea să ştiu în adâncul meu" Pentru scriitorul român, Europa este o evanescenţă, o prezenţă imaterială, un concept asupra căruia trebuie să se discute şi asupra căruia se poate cugeta. Din cugetările cărtăresciene mai citez un segment extrem de incitant: "Occidentul m-a pus cu botul pe labe", prin care trebuie înţeles, conform decodificării emitentului, "am vrut să spun pur şi simplu că nu cred că Europa este împărţită în Europa de Est, Centrală şi de Vest. Eu nu cred în împărţiri de genul acesta. Eu cred că există un spirit european care se manifestă la oamenii cultivaţi, la oamenii care citesc, care gândesc şi care meditează asupra realităţii lucrurilor şi cred că prin spiritul laic, al Bibliei şi al filosofilor greci s-ar putea defini ceva care se poate numi Europa, şi nu prin graniţele artificiale între Est şi Vest sau între spaţiul germanic şi spaţiul latin. Eu nu cred în despărţirile acestea. Cred că Europa este una şi foarte mare şi în măsura în care se aderă la o cultura cu C mare, toată lumea este europeană. Eu cred în necesitatea unificării Europei, dar nu în Statele Unite ale Europei. Şi mai cred că Europa are nevoie din punct de vedere economic, financiar şi politic să se mişte mai repede, iar zonele care sunt cu adevărat Europa, până la religie, filosofie, literatură, arte trebuie să rămână libere. Aici nu este posibilă nici o integrare, aşa încât eu visez o Europa la fel de puternică precum Statele Unite ale Americii, dar la fel de pestriţă, de colorată cum a fost ea întotdeauna, de mii de ani încoace".

  Din dorinţa de a-mi explica astfel de proceduri elitiste de a defini o identitate colectivă i-am pus câteva întrebări scriitorului Mircea CĂRTĂRESCU cu privire la organizarea unor astfel de simpozioane. Pentru Mircea CĂRTĂRESCU participarea la acest simpozion a fost întâlnirea la cel mai înalt nivel la care a participat. "Aici există ceva care se numeşte Uniunea Europeana care doreşte să se legitimeze pe ea însăşi, nu numai prin politică, prin economie şi finanţe ci şi prin cultură. Ei, o mică parte din fondurile care, de altfel se duc în alte părţi, vine şi la cultură. Şi atunci cum să fie cheltuite aceste fonduri? La aceste întâlniri în care oamenii discută la nesfârşit, concluzia este că nu se poate trage nici un fel de concluzie. Am fost foarte uimit că m-au invitat. Au fost 33 de autori din 33 de ţări, deci, unul singur din fiecare ţară. Nu ştiu după ce criterii am fost ales, însă eu m-am bucurat că am fost ales. Apoi, a fost o şansă pentru mine să scriu un eseu pe care îl consider şi acuma foarte bun. Apoi am fost şi foarte bine plătit." La acuza mea că se încearcă definirea unei identităţi europene făcându-se apel la o elită care să mediteze asupra unor valori comune europene, în vreme ce un cetăţean european obişnuit nu-şi frământă gândul cu chestiuni identitare de acest gen şi nici nu simte nevoia de a-şi reglementa statutul de aparţinător la o identitate europeană, Mircea CĂRTĂRESCU face comparaţie între aceşti autori şi aşa-numitele call-girls: "Pe participanţii la tot felul de colocvii din acestea internaţionale îi numesc call-gilrs, ca nişte prostituate pe care le suni şi-ţi vin acasă". Să fie aceasta, atunci o prostituţie intelectuală? "Nu, decât dacă consideri că tot ce se vinde şi se cumpără este prostituţie. Dar realitatea este că acolo unde există fonduri se adună şi aceşti call-girls. În România sau în Balcani nu există astfel de colocvii pentru că nu sunt bani" a răspuns Mircea CĂRTĂRESCU la întrebarea mea. În ceea ce priveşte experienţa de a se afla o săptămână de zile alături de unii dintre cei mai cunoscuţi autori ai Europei, Mircea CĂRTĂRESCU a constatat în primul rând graniţele lingvistice: "Eu m-am întâlnit acolo cu un scriitor pe care îl admiram foarte tare, Péter NÁDAS din Ungaria, şi am remarcat că nu puteam vorbi cu el pentru că el nu ştia decât germana iar eu doar engleza. Aşa că ne-am uitat unul la altul, ne-am dat mâna, ne-am zâmbit şi gata. Iar zilele acelui colocviu a fost atât de complicate organizatoric şi atât de ciudate, încât, practic, nu puteai cunoaşte cu adevărat pe nimeni". Pe de altă parte, a mai adăugat CĂRTĂRESCU "dacă participi la zeci de astfel de colocvii, ajungi să-i cunoşti şi ajungi să te identifici cu o mică comunitate de 200-300 de scriitori din Europa".