Subiectul cultural al anului ori scandalul cultural al anului? Mare parte din răspuns depinde de suma folosită de echipa coordonată de dl. Eugen Simion pentru realizarea „visului lui Noica": facsimilarea integrală a manuscriselor eminesciene. Suma oficială nu este cunoscută, deocamdată, dar ipotezele se plasează în intervalul 900 000 de euro, 2 mil. 400 de mii de euro, cifra din urmă fiind consemnată de dna Ioana Bot în articolul „Manuscrisele eminesciene, între fantasmă culturală şi obiect de studiu" (apărut în Dilema veche, nr. 272, din 30 aprilie 2009). Banii publici cheltuiţi cu acest proiect au fost, însă, doar începutul unei discuţii despre calitatea demersului editorial al echipei dlui Simion. Criticile cele mai aplicate din punct de vedere tehnic au venit din partea dlui Constantin Vică, în Dilemateca (ediţia din iunie 2009), unde autorul compară iniţiativa autohtonă cu HyperNietzsche (www.hypernietzsche.org), proiectul german care a publicat online ediţia critică a operelor lui Friedrich Nietzsche. Lipsit de motor de căutare şi de aparat critic, proiectul academicienilor români se dovedeşte a fi o ediţie anastatică a manuscriselor eminesciene, adică mult mai puţin decât publicul avizat se aştepta să fie. Chiar dacă ediţia anului 2009 îndeplineşte visul nicasian din anii '70, conceptul care o susţine ar fi trebuit să fie, totuşi, actualizat.

Constantin Vică numeşte proiectul dlui Eugen Simion „o glumă proastă, din bani publici", iar Ioana Bot se întreabă de ce copiile realizate după manuscrisele eminesciene nu sunt măcar accesibile gratuit pe internet, preferându-se o variantă greoaie, nevandabilă şi aproape inaccesibilă a publicării manuscriselor: 40 de volume a 50 de euro bucata. Dl. Eugen Simion se apără cu o explicaţie care poate fi rezumată supărător de simplu: „Ediţia de care vorbim nu şi-a propus, mai spun o dată, o ediţie filologică, genetică, ştiinţifică, critică etc. Specialiştii au însă acum, cu cele aproximativ 40 de volume în faţă, de unde s-o înceapă." (în Cultura, nr. 29/ 2009)

Spun supărător de simplu pentru că, de fapt, este eludat răspunsul la fondul problemei: de ce atât de mulţi bani pentru o ediţie fără miză ştiinţifică şi, în plus, inaccesibilă?! De ce eforturile nu au fost concentrate spre realizarea unei ediţii filologice a manuscriselor eminesciene, fiind preferată jumătatea de măsură a unei ediţii declarat neştiinţifică? Această întrebare are nevoie de un răspuns direct, lipsit de prea multele nuanţe retorice care, de fapt, fentează cu eleganţă publicul.

E trist că, în vreme ce prin alte spaţii culturale astfel de proiecte ajung la o binemeritată împlinire, la noi trebuie să poarte pecetea precarităţii şi a lipsei de anvergură. După această ratare monumentală cât va trebui să mai aşteptăm, oare, pentru o ediţie care să respecte cu adevărat moştenirea eminesciană?